Azi m-am plimbat prin pădure cu o vrăjitoare. Ea îşi spunea ghicitoare în cărţi, dar mie mi-a amintit de toate vrăjitoarele pe care le-am cunoscut în copilărie.

Voiam să-i arăt Aniţei cum ies izvoarele sulfuroase din pământ. Am rătăcit drumul, ne întorceam şi tocmai când îi explicam copilei că o pădure este la fel de adâncă şi înecătoare ca marea Marieta, păzitoarea de capre, ne-a ieşit în cale. Pătrunsă de importanţă, ca o iască înfiptă rotund şi sigur pe trunchiul unui fag, ne-a cercetat preţ de câteva secunde.

„Vă duc eu la ele”, a spus simplu şi s-a întors din drum.

Păşea înaintea noastră pe poteca îngustă vorbindu-ne despre izvoarele miraculoase spre care ne deschidea calea, arătându-ne în desişul pădurii cuiburi de păsări, vizuini de viezuri şi urme recente de porci mistreţi. S-a oprit. O bucată de stâncă tăia poteca de-a curmezişul obligându-ne să sărim peste ea.

„Ştii că şi piatra creşte? Eu o simt cum creşte”, a zis către copilă, în timp ce mâna ei mângâia prin aer conturul pietrei.

M-a fulgerat un fior, o bucurie neaşteptată. S-a înălţat ca un gheizer de lumină şi a îngheţat pe cer pentru câteva secunde. Secunde lungi, halucinant de lungi, spălau ţesutul vâscos al atâtor ani în care m-am tot întrebat cum să devin piatră şi cum să cresc sub lună, exact în poiana aceea spre care ne conducea păzitoarea de capre. Mintea mi se rotea încăpăţânată în jurul acestui pivot de lumină, de bucurie... Recitam în gând: „demult, păşteam capre în crâng înfrunzit şi în însângerate amurguri, ca iarba uscată izvoarele frunţi îţi sorbeam şi porneam, da, porneam culegând din noi flori…”

Între timp, Marieta îi explica Aniţei cum îşi poate vindeca reumatismul celor 15 ani abia împliniţi scăldându-se în pârâul cu apă vindecătoare şi că nu poate bea din apa lui, pentru că e prea sărată. După ultimele ploi, ea şi Costică „aranjaseră”cele două izvoare prin care apa sulfuroasă ieşea din pământ sub rădăcinile unui fag uriaş.

Dar asta nu e tot. Aceeaşi femeie, vrăjitoare desigur, culesese, cu o săptămână în urmă, bujori de munte pentru ceaiuri. Să fi trebuit să-mi amintesc şi de Parâng? Mi se părea că începutul şi sfârşitul se contopeau, că eram în punctul în care nimic nu începe şi nimic nu se termină. Vedeam doar arcuirea spiralei pe care tot urcăm și urcăm... doar Dumnezeu ştie unde.

Îmi place tristeţea acestei lumi. Timpul meu se topește în ţărâna încinsă a unui drum de la ţară dintr-o lungă vară fără sfârșit. Da, o lungă vară fierbinte...

Lumea își lasă amprenta pe sub pământ alergând cu metroul ore în șir, în aceeași vară fierbinte, iar fiul meu, albatros cu două, trei pene smulse între timp, aleargă la rândul lui cu sufletul la gură și sute de kilometri pe oră. E un dezastru... Pur şi simplu, timpul ne ignoră! Ne scufundă în neant. Nu avem nici o consistenţă pentru el, nici măcar atunci când ne dăm de ceasul morții căutând aiurea vreun adevăr absolut, unic şi plictisit că-l tot căutăm. Și, paradoxal, înăuntrul nostru nu trecem.

După ce am negat şi am uitat aproape totul, sunt inundată de o iubire imposibilă. Aceeaşi dintotdeauna. Iubesc iubirea mea. Aşa a fost mereu. Simt că doar aşa sufletul meu se poate mântui și poate deveni timp. Şi chiar dacă e doar o fărâmă de timp, e suficient să întrezăresc o parte din desăvârşire, fiindcă ea există dincolo de orice tăgăduire, dincolo de scepticism, dincolo de revoltă sau disperare. Recunosc, sunt o vanitate nudă și inutilă pe care ar trebui să o ignori, dar cum nu prea se întâmplă așa, mă tot retrag de bunăvoie la umbra pietrei care crește sub lună.