Ultima scrisoare

„Draga mea, Ligioara mea

Nu știu cât de surprinsă vei fi citind aceste rânduri într-un moment atât de dur ca acum... când însăși ploaia de meteoriți anunțată cu atâta insistență de mass media s-a dovedit a nu fi decât... praf în ochii unui cer plictisit de existența atâtor și atâtor stele. În orice caz, din constatările mele, indiferența lor (a stelelor) s-a dovedit a fi suverană la sclipiciul de moment al domnilor meteoriți anunțați cu atâta pompă. Dar așa se întâmplă întotdeauna când... praful încearcă să te determine să crezi că poate străluci mai tare decât înseși stelele. E o lecție pe care nu o mai învăț dracului odată pe dinafară și de aceea sufăr ca un prost de mâncărimi și mă scarpin până la sânge pe sufletul meu de apă etern curgătoare într-un deșert în care singurul reper ești TU. Asta e. Afară e prima ninsoare, tu urci scările, mereu urci scări... Într-o zi vei urca atât de sus încât vei deveni o steluță.

Te iubesc, felix al tău. ”

Scrisoarea e de la sfârșitul lui octombrie 1998. Dincolo de metaforă, plăgile de pe mâinile lui Felix arătau îngrijorător. I-au trecut, însă, de Crăciun a făcut o primă criză mai puternică. În 8 februarie, ceea ce știam încă de la Vâlcea a devenit sentință definitivă. Ghilotină. Trei săptămâni, a spus profesorul Stoicescu de la „Filaret”.

„Bine că n-a plecat salvarea, ca să vă întoarceți la Vâlcea.”

„Nu pot, domnule profesor. Ajutați-mă!”

În mod neașteptat, rezultatul bronhoscopiei a fost bun. Peste noapte am dormit la tanti Lucica, la aceea minunată femeie despre care deja v-am povestit aici. A fost ultima noapte în care l-am mai lăsat singur pe Felix. Dar tomografia de a doua zi a arătat cu multă cruzime amploarea dezastrului.

„Are tot toracele copleșit de tumoră, dar gravă e metastaza craniană. De urgență îl duci la Oncologie la Fundeni, la doctorul Dr. Gherghiev ca să-l pună la acceleratorul de particule. Azi! ” mi-a zis doctorul Cipruț, după ce a terminat de vorbit la telefon cu un prieten, parcă întârziind să-mi dea vestea cea rea.

„Ligioara, de ce nu vorbește nimeni cu mine? Ce am?”

„Dragul meu, ce sens are să te gândești la tirul aflat pe contrasens înaintea ta...”

Pfu! au schițat ușor buzele lui și de atunci nu m-a mai întrebat nimic. Dar nu a dezarmat până în ultima clipă.

Aici povestea mea se încheie. Doare prea tare

**