Postfață
Felix Anton Rizea s-a născut la Brăila în 30 martie 1950. Actor, scriitor, dramaturg şi jurnalist de notorietate în primii ani ce au urmat după căderea comunismului în România, Felix Anton Rizea a fost o personalitate puternică, vulcanică, charismatică şi imprevizibilă.
Structural, era un spirit al bucuriei şi al luminii. A iubit în mod constant teatrul considerându-l a doua sa natură. Dar iubea deopotrivă spectacolul lumii. Privea oamenii fără prejudecăţi de vreun fel şi pe toţi deopotrivă, reuşea destul de repede şi cu sinceritate să-şi ierte duşmanii cei mai înverşunaţi şi nicio dramă omenească, cu atât mai puţin una personală, nu putea să-i anihileze pentru multă vreme bucuria de a trăi cu un optimism debordant, derutant, desigur, pentru cei din jurul lui. Realitatea, pentru el, oricât ar fi fost de dură, devenea una particularizată de o sensibilitate vibrantă, aplicată fiecărei clipe, fiecărui eveniment, astfel încât, adeseori, ordinea consacrată a lucrurilor convenţionale se prăbușea fără vlagă, făcând loc unei înţelegeri secunde, mult mai amplă prin profunzimile şi nuanţările sale.
Copilăria şi adolescenţa lui s-au filtrat prin cărţile lui Panait Istrati, legendele Bălţii Brăilei şi ale catacombelor medievale ascunse pe sub străzile cu iz patriarhal ale oraşului, vârtejurile Dunării, pe care orice brăilean adevărat trebuia să o treacă înot şi mirajul lumilor îndepărtate pe care îl purtau în pântece transatlanticele ce ancorau din când în când în rada portului.
Atras irezistibil de actorie, s-a angajat la Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad, unde debutează cu rolul Făt-Frumos din Înşir'-te mărgărite, de V. Eftimiu, rol despre care, Ion Fotea, în Cronica din 26 februarie 1972, remarcând alegerea inspirată a interpretului, scrie: „are farmec, prospeţime şi inteligenţă, dublate de un firesc spontan care fac trecerea lui prin scenă o adevărată prezenţă” . Este distribuit în rolul lui Bubi din Casa care a fugit pe uşă, de Petru Vintilă şi în dublul rol Castor şi Polux din Fata Morgana, de Dumitru Solomon, roluri apreciate favorabil de critică. Despre rolul dublu din Fata Morgana, în ziarul Înainte din 17 martie 1973, Constantin Mesta, îi acordă „o menţiune aparte”, remarcând: „Actorul conturează precis, matematic aproape, două caractere atât de deosebite unul de celălalt, încât sentimentul spectatorului că se află în faţa a doi actori deosebiţi nu se spulberă decât la finalul reprezentaţiei, când Felix Anton Rizea apare la aplauze cu recuzita ambelor personaje.”
Destinul lui de actor a fost însă unul tragic. După experienţa de la Teatrul din Bârlad, obsesia pentru scenă l-a împins într-o aventură nesăbuită. În anul 1973, „ca într-o joacă, sau pariu, dă chip ideii că la Institutul de teatru se intră, printre altele, mai mult cu talent decât cu şcoală.” şi folosind diploma de bacalaureat a surorii lui, ia examenul de admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti, la clasa prof. Moni Ghelerter, asistent Zoe Anghel Stanca. În Institut, realizează câteva roluri-şcoală: Rică Venturiano din O noapte furtunoasă şi Pristanda din O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale, Oreste din Medeea, de Seneca, Doctorul Lvov din Ivanov, de Cehov, Horaţio din Hamlet, Petru din Aceşti îngeri trişti, de D.R. Popescu, Mimul din Lumea în format mic, de Marin Sorescu. Către sfârşitul celui de-al doilea an de studenţie, a fost deconspirat şi în urma unui proces inedit, în care, pentru el au pledat în instanţă, maestrul Moni Ghelerter, doamna Zoe Anghel Stanca şi marii actori Marcel Anghelescu şi Constantin Dinulescu, a fost condamnat la 2 ani de închisoare şi la plata unui prejudiciu de 50.000 de lei, cât se constatase că fuseseră, conform unei expertize financiare, cheltuielile de şcolarizare, considerate daune aduse avutului obştesc. În decembrie 1975, după aproape nouă luni de arest, ca urmare a unui memoriu prin care se solicita suspendarea pedepsei, şi pe care, printr-o exemplară reacţie, au acceptat să-şi pună semnătura oameni de prima mărime ai teatrului românesc, a fost graţiat de Nicolae Ceauşescu, cu recomandarea de a fi recuperat pentru teatru.
În mai, 1976, s-a angajat la Teatrul de stat "Valea Jiului", urmând să termine liceul la seral şi să se întoarcă la Institutul de teatru, însă, nu a mai fost reprimit în Institut, iar în decembrie 1984, fără nici o explicaţie, i-a fost "restructurat" postul din Teatrul din Petroşani, tăindu-i-se accesul la scenă. Lupta lui absurdă pentru a obţine o diplomă în arta actorului s-a încheiat abia în anul 1992, an în care a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie "I. L. Caragiale" din Bucureşti, la clasa profesorului Florin Zamfirescu. Cel care a pus capăt acestui periplu sisific, a fost marele actor Victor Rebengiuc, care i-a aprobat reînmatricularea la U.N.A.T.C.
La Petroşani, în perioada 1976 – 1984, a interpretat, în 8 stagiuni, 27 de roluri, diverse ca stil, structură, întindere. Deşi n-au fost tocmai rolurile pe care şi le-a dorit, prezenţa lui pe scenă a fost consemnată constant de cronicile teatrale. Despre una dintre acestea, Petre Vereş din Nu suntem îngeri, de Paul Ioachim, Ion Fiastru, în Scânteia tineretului din 26 decembrie 1976, scrie: „În rolul lui Petre, Felix Anton Rizea vine în scenă cu tumultul exploziv al unui tânăr care refuză tiparele ce i se impun şi luptă cu îndârjire împotriva lor. Interpretul nuanţează cu rafinament şi discreţie fiecare replică, demonstrând inteligenţă şi virtuozitate scenică”.
Sinceritatea cu care se dăruia, obida sau revolta care îl inundau când cineva, sau ceva se aşeza de-a curmezişul nevoii sale organice de a urca pe scenă şi în final interzicerea accesului către aceasta, l-au făcut să se canalizase treptat de la „scândură” spre scris. Despre această perioadă din viaţa lui Felix Anton Rizea, Dumitru Velea, scrie: „În cazul lui Felix Anton Rizea, inteligenţa supraveghează afectivitatea, frenezia inspiraţiei este supusă rigorii, legii, el crede că adevărul în teatru este convenţie, iar expresia construcţie. Jocul său, este la început prudent, cu o mişcare indecisă între a fi personajul însuşi şi actorul care-l joacă. Mai târziu, probabil şi neîmplinindu-se «promisiunea» de a reveni la Institut, ceva îl şi nemulţumeşte în această artă a reprezentării. Din străfundul său pornesc alte gesturi creatoare. Îşi lasă gândul spre regie, iar în cele din urmă, spre arta scrisului (ramificat: spre scenarii de film, dramaturgie, proză). Devine o continuă nemulţumire şi o tensionată căutare.” Până la 36 de ani terminase deja cele trei piese de teatru ale Trilogiei nebunilor: Emigranţi spre Mecca, Cutia cu maimuţe şi Comedia Nebunilor, cea din urmă circulând iniţial prin teatre cu titlul Şahu-i şah şi se respectă – „Scrise clar, calculat şi tensionat, deschise spre parabolă, cu substraturi incomode.” Concomitent a lucrat la două scenarii de film, Corabia lui Sebastian, cu conotaţii autobiografice, şi Nu-l loviţi pe Făt-Frumos, sau Cezar şi Cleopatra, o savuroasă alegorie satirica în care Făt-Frumos era adus în contemporaneitate, şi la romanul Domino, sau 43 de propoziţii din Etica lui Spinoza demonstrate cu scene din viaţa şi dragostea unui vagabond, publicat la Editura 24 DE ORE din Iaşi, în 1995, trimiţându-le, după caz, prin teatre, edituri, case de filme, fără să-şi facă prea multe iluzii că scrierile lui vor putea depăşi sita deasă a cenzurii comuniste.
În 1985, a reuşit să trimită Cutia cu maimuţe la concursul de literatură lansat de Radio Europa Liberă în toamna anului 1984, iar piesa a fost premiată de un juriu prestigios şi comentată în emisiunea „Tinerama”, de Max Bănuş şi regizorul Val Mugur. Premiul nu l-a ridicat niciodată, piesa nu a fost pusă în scenă aşa cum promiseseră organizatorii concursului, dar a urmat un lung şir de anchete periodice la securitate, o urmărire continuă „cu mijloace specifice”, adică microfoane montate prin casă, prieteni convocaţi să dea declaraţii şi „recomandarea” de a fi prezent zilnic la „Georgică”, un bar din cartierul Hermes din Petroşani, ca să-şi bea cafeaua de dimineaţă.
Presimţind calvarul care avea să urmeze, în iunie 1985, a încercat să treacă Dunărea la Orşova, înotând pe sub apă cu o pompă de zugrăvit, umplută cu aer comprimat, în spate. Ghinionist fiind, şi-a scrântit piciorul înainte de a intra în apă, s-a dezorientat şi a ieşit prea repede la suprafaţă. A fost surprins de grăniceri şi ca să scape de ei s-a întors, pe sub apă, pe malul românesc.
Pentru a depăşi greutăţile materiale, a învăţat în două zile şi două nopţi să confecţioneze pufoaice artistice, devenind repede cel mai recunoscut „pufoicar” din Petroşani. Cu banii câştigaţi a improvizat o televiziune prin cablu, cu instalaţia artizanală de satelit aferentă, pe care, practic a abandonat-o în 22 decembrie 1989.
După ce a scos boxele pe balcon ca să se audă în stradă manifestarea de la Bucureşti, împreună cu DanTăbăcaru şi câțiva vecini curajoşi, au declanşat revoluţia din Petroşani. „În decembrie 1989 este printre primii în balconul Primăriei Petroşani. Vorbeşte despre libertate şi democraţie; cu televizorul adus de acasă, ca mulţimea din stradă să poată vedea "revoluţia în direct”. Nu s-a manifestat mai mult, nu şi-a găsit locul între profitori şi, după câteva zile, a plecat la Bucureşti, să se zbată între alţii mai mari. Ideile sale pro-occidentale erau curate, credea în ele.”
La Bucureşti, şi-a început activitatea de jurnalist în redacţia săptămânalului Zig - Zag, pe care l-a părăsit împreună cu întreaga redacţie în urma scandalului iscat între Ion Cristoiu şi patronul publicaţiei. Nu l-a urmat pe Ion Cristoiu la Evenimentul Zilei, ca ceilalţi colegi de redacţie, ci s-a angajat la săptămânalul Caţavencu, iar atunci când Ovidiu Nacu, patronul revistei, cedând unor „presiuni”, a dorit să-l transforme într-un ziar de scandal cu tentă erotică, a fost unul dintre „complotiştii", care fondând Academia Caţavencu, au fondat de fapt unul dintre cele mai percutante spectacole jurnalistice din presa românească postdecembristă. A făcut parte din comitetul director al revistei, revenindu-i departamentul de investigaţii. A rămas timp de patru ani semnatarul principal în pagina 3, de dezvăluiri, pe care, de fapt, a şi impus-o în revistă, ca să contrapuncteze, ceea ce el numea referindu-se la politica editoriala a revistei – a mângâia pisica.
„Scrie articole cu nerv dramatic, ideile sale se zbat să facă lumină prin aluviuni de toate culorile. Cu idealuri şi idei zdrobite, se strânge între puţinii mâhniţi ai zilei.”.
S-a dăruit revistei trup şi suflet, uitând de casă, familie, prieteni. Şi-a creat în acest timp o mulţime de duşmani puternici şi, bineînţeles, i-a reactivat pe unii dintre cei vechi. Când aceştia au constatat că lupta lui Felix Anton Rizea era una singulară, că nu acceptă să se alinieze, că nu avea simţul „practic” al zilei de mâine, că arma lui de bază era foarte asemănătoare cu lancea lui Don Qujote, chiar dacă el o upgradase serios cu preceptul său de bază: „Îmbârligă-i, drace!”, că nu putea fi manipulat, că opţiunile lui erau clare, precise, anticomuniste şi antisecuriste, dușmanii lui, clasici deja, l-au atacat, anihilându-l.
În 1995, s-a retras la Călimăneşti, şi-a construit un mic bar pe malul Oltului, care semăna mai mult cu o scenă, a jucat biliard şi a scris scenarii pentru filme seriale de televiziune (Testamentul, Răzbunarea Robertei şi Nemuritorii, sau Femeia secolului XXI, adaptare după piesa de teatru Salutări şi gerovital de la Felix). Două dintre ele au câştigat un concurs de scenarii la Televiziunea Română în 1996, însă abia în anul 2000, după cel de-al doilea, a fost realizat serialul Roberta, în patru episoade, în regia lui Vali Hotea, primul film serial de televiziune postdecembrist.
Despre retragerea la Călimăneşti, într-o scrisoare din 1996, Felix Anton Rizea spunea cu amărăciune: „(…) la Călimăneşti a venit un Felix convalescent după o boală rea, violentă, care s-ar putea numi Boala Învinsului de meschinăria şi violenţa laşă a celorlalţi, sau, şi mai bine zis, nu de Boala Învinsului sufeream eu pentru că şi eu am fost violent prin ceea ce am scris, chiar dacă eu aveam dreptate. (…) în forul meu interior mă salva gândul că de drept, nu mă învinsese nimeni în confruntare DIRECTĂ, ci mârşav, prin adevăruri rostite pe sfert din care a fost extrasă mizeria şi arătată lumii, iar frumuseţea ascunsă cu zeci de lacăte. Deci, eram venit la Călimăneşti atât de Accidentat, atât de lovit de mizeria asta încât singurul lucru de care aveam nevoie de la ceilalţi, care-mi erau de data acesta apropiaţi, era doar un dram de ATENŢIE…”
Prin publicarea Trilogiei nebunilor, Felix Anton Rizea rămâne în arenă şi o face de data aceasta purificat prin foc şi cenuşă, ca orice pasăre Phoenix, punctând din interiorul unei contopiri organice cu destinul uman şi frumuseţea Planetei, că laşitatea, iresponsabilitatea, ideologia şi nebunia vanităţilor deşarte perpetuează apocalipsa devenită deja de multă vreme un fapt cotidian. Cele trei piese de teatru ale Trilogiei nebunilor, se rostogolesc deja prin timp de un sfert de veac, fără ca actualitatea lor să fie epuizată, ba dimpotrivă, textul lor viu, dinamic, se mulează adaptându-se parcă diferitelor secvenţe istorice ale realităţii cu care se confruntă.
Cea de-a patra piesă de teatru scrisă de Felix Anton Rizea, care iniţial a circulat sub pseudonim prin secretariatele literare ale teatrelor cu titlul Salutări şi gerovital de la Felix, apoi a fost transformată în episod pilot pentru serialul de televiziune Nemuritorii, sau Femeia secolului XXI, şi-a găsit într-un final, drumul spre public, în octombrie 2008, prin redacția de teatru a Societăţii Române de Radiodifuziune, într-o distribuţie de excepţie (Tamara Buciuceanu - Botez, Ileana Stana Ionescu, Monica Ghiuţă, Virgil Ogăşeanu şi Ion Haiduc) în regia lui Vasile Manta.
Felix Anton Rizea s-a stins fulgerător în primăvara anului 1999, în 30 martie, ziua lui de naştere, când împlinea 49 de ani. A fost învins de un cancer copleşitor ca dimensiuni, cu metastaze craniene, care nu l-a avertizat concludent înainte de a-l doborî irevocabil. Îi copleşise toracele lăsându-i bronhiile neatinse. Văzând radiografia, profesorul Ioan Paul Stoicescu i-a dat un termen ghilotinant: trei săptămâni. Dorinţa lui Felix de a trăi aici şi acum a prelungit termenul prescris de profesor cu încă patru săptămâni, fără să depășească faza calmantelor obişnuite.
În ziua precedentă plecării lui definitive, deşi resursele fizice îi erau evident epuizate, cu o imensă şi iradiantă iubire în care el topea miracolul vieţii şi poate nemurirea însăşi – a spus: „De mâine schimbăm kalimera”.
LER