Am lăsat timpul să curgă peste mine în speranța că lucrurile se vor cerne, că întâmplările vor primi o efigie clară. Mi-a fost greu să înțeleg la ce îmi era necesară.

În acel an, 1986, am decretat că fiecare dintre anii ce vor urma, vor fi întâmpinați cum se cuvine. Noi îi vom aștepta, pe fiecare în parte, întotdeauna singuri și îmbrățișați, așa ca atunci, în prima noapte a pactului nostru, când salteaua de lână făcută de mama pentru patul nostru dublu din dormitor, așezată pe podea, ocupa tot livingul nostru. Galbenul lanului meu de floarea soarelui de pe perete, evantaiul verde al ferigii, cărțile noastre, totdeauna ușor de găsit fiindcă toate poveștile se bazau pe ele, mai ales pe cele de poezie, paharele și sfeșnicul simplu și elegant de cristal, penumbra și muzica noastră erau deajuns să întregească un palat adevărat din afara timpului. Vorbeam. Nu mai terminam de vorbit și ne îmbrățișam. Deplin. Noaptea în care am întâmpinat anul 1986, a fost una dintre nopțile noastre lungi.

Da. Toate întâlnirile mele adevărate cu Felix au fost în afara timpului.

Diminețile, în universul nostru de la etajul șapte vegheat cu calm de Parâng, au început să aibă din nou sevă. Felix se trezea deodată cu primele sclipiri ale dimineții. Dimineața se ivea după coama muntelui, mai întâi ca o mantie fină, atrasă de mirosul de cafea. Felix își sprijinea ceașca pe pervazul ferestrei și-și împărțea cafeaua cu Parângul și cu Erika. Tastele clincheteau delicat și hârtia primea cuvintele, gândurile, jocurile minții lui. Deși dormitorul nu era aproape, simțeam mirosul de cafea și auzeam sporovăiala lui Felix cu Erika. Adeseori, pentru câteva secunde mă trezeam din somn, suficient, însă, ca să adorm din nou profund, liniștită că totul e în regulă.

Era iarnă. Nu-mi plăcea să mă scot din somn, nu-mi plăcea că trebuia să plec de acasă prin zăpada înnegrită de funingine și gerul aspru, să bântui prin incintele minelor cu miros de cărbune, noroaie, sunete grele de utilaje, muncă apăsătoare depozitată pe umerii oamenilor. O vedeai. Minerii nu aveau chip câtă vreme aveau cascheta pe cap, lampa de carbid și masca de gaze la brâu și fața acoperită cu praf negru amestecat cu sudoare. Abia după ce ieșeau din baie aveau chip de oameni obișnuiți, iar chipurile lor purtau atunci povara unei bătrâneți parcă prea grăbită.

Felix mă trezea ademenindu-mă cu aroma cafelei. Mă ridicam și pluteam, practic tot în brațele somnului, până la fotoliul meu, atât de consacrat că până și pe cei mai importanți musafiri îi ridicam de pe el.

„Hai să-ți citesc”spunea Felix.

Și începea să-mi citească, fără să fie interesat că eu aveam încă ochii închiși. Era minunat. Era al meu cu desăvârșire, al meu pe deplin.

Luna martie, ne-a găsit în aceeași armonie. Mă întrebam când se va plictisi. Dar nu avea timp, scria cu înverșunare povestea Erikăi și a lui. El o ajuta să o aștearnă pe hârtie pe a ei, iar ea o primea cu circumspecție pe a lui, însă, fără dubiu, cu tot devotamentul. „Comunicarea” dintre ei se filtra prin propozițiile și demonstrațiile din Etica lui Baruch Spinoza. Părea fericit, părea că uitase de scenă, de teatru. Știam că nu este așa, știa și el, dar mașina de scris îi devenise un fel de amantă declarată și primea tot respectul care i se cuvenea. Mai cârteam câteodată, dar nu prea mult și nici prea vehement. Mă bucuram mult prea mult că trecuseră atâtea luni, aproape o jumătate de an și Felix rezista atât de bine. El, care nu avea stare! Nu-l puteai ține pe loc nici dacă îl puneai în lanțuri.

Legătura mea cu Felix a fost întotdeauna grea, tensionată. Probabil am mai spus-o. Îmi transfera toate angoasele, toate neîmplinirile, toate tensiunile lui interioare, dar și toată bucuria și exuberanța cu care-și trăia fiecare clipă. Pe toate mi le dădea să i le gestionez. Empatie, ar zice unii. Dar era altfel. Rolul meu era să-i pavez cu liniște și cu siguranță pistele de pe care se lansa și să le păstrez viabile și solide ca să aibă unde să se întoarcă, să se reîntâlnească cu el însuși, atunci când avea nevoie. Rolul meu era să-i fiu reper. Mi-a spus și mi-a repetat asta.