Se pare că liniștea fusese prea lungă

Era dimineață și era duminică. Felix m-a trezit din somn, m-a luat de mână, m-a așezat cu grijă pe fotoliul meu și mi-a spus:

„Ascultă!”

La radio, Max Bănuș și regizorul Val Mugur vorbeau despre cum va fi pusă în scenă „Cutia cu maimuțe”.

„Cutia ta cu maimuțe?!”

„Da, le-am trimis-o! Au organizat un concurs de creație literară.”

„E la ei?”

„Da, și a luat un premiu de cinci mii de mărci” i s-a părut lui important să-mi spună, deși mie mi se tăiase respirația.

Stările de spaimă au regula lor. Ți se albește creierul, ți se contractă toți mușchii și vrei să ieși din tine încercând să fugi. Dar nu poți.

„De asta ai vrut să treci Dunărea?”

„Nu numai de asta. Ei... asta e!”

Felix fuma urmărind concentrat fumul țigării. Ochii i s-au îngustat puțin. Tăiau aerul până foarte departe. La fel ca în acea zi de septembrie. Venise să-mi spună că va pleca. Va trece Dunărea înot, pe la Orșova. Atât îmi mai amintesc. Depărtările spre care privea.

Nu a reușit. A vrut să înoate pe sub apă folosind o pompă de zugrăvit pe care o transformase în tub de oxigen. Dar alunecase și și-a scrântit un picior înainte să intre în apă.

„Am înotat, și după socoteala mea trebuia să fi trecut de jumătatea Dunării. M-am dezorientat sub apă și în realitate eram doar la vreo trei sute de metri de malul românesc. Am ieșit la suprafață să mă orientez și m-au văzut grănicerii. Pierdusem timp și energie înotând paralel cu malul. Nu mai aveam ce face. M-am scufundat rapid și m-am întors pe malul românesc. Am ieșit într-un desiș, aproape de un pifan care păzea granița. L-am pândit o vreme și apoi am aruncat o piatră în direcție opusă. Copilul s-a speriat, a țipat – stai mă, că trag! – și am reușit să trec de fâșie pe momentul lui de panică.”

A fost atunci un timp care s-a întrerupt. Nu am nicio amintire din acele trei sau patru zile. Cam atâtea trebuie să fi fost până când Felix s-a întors acasă.

***„