Atunci Felix devenea impenetrabil, chiar ameninţător. Dura foarte puţin şi arareori se abătea şi asupra mea. Mai degrabă mă prindea în unda ei de şoc. Când sesiza că încep să intru în panică, mă îmbrăţişa cu duioşie, spunând hăului din faţa ochilor lui: „Nu eşti tu de vină!”.

Mărturisesc că studiindu-l noaptea, în timp ce dormea, mă speriam uneori. Simţeam nelămurit prezenţa ameninţătoare a unui demon care plutea în aerul micuţei încăperi şi îl trezeam din somn, motivând: „Am crezut că visezi urât”.

Treceam prin stări contradictorii. Aveam momente în care mă gândeam foarte serios să dau bir cu fugiţii. Mă speria faptul că nu mă puteam desprinde de el. Mi-era teamă. Îmi stăruie în minte o astfel de noapte.

Profitând de o ceartă, destul de banală, hotărâsem să mă întorc la cămin măcar pentru o vreme. Hotărârea mea a fost fermă până pe la ora 10 seara, după care, o agitaţie interioară m-a coborât în stradă şi m-a urcat în troleu. Am coborât la Gara de Nord, un loc nu tocmai bun prin care să te plimbi noaptea. Am sesizat că fusta mea era mult prea scurtă, că poncho-ul meu alb cu franjuri negre era prea vizibil în noapte, dar nu mai aveam ce face. Socotisem că reuşesc să prind tramvaiul 6, care mă lăsa în faţa porţii, „La trei baloane”, dar greşisem. Am alergat după un tramvai care inundase intersecţia cu lumina ce se revărsa din cele două vagoane ale sale, încercând să-l fac pe vatman să oprească, dar el mi-a arătat tăbliţa pe care scria cu litere roşii şi mari: „Se retrage la depou”. Am rămas pierdută în mijlocul străzii, în faţa Hotelului Nord. Străzile pe care puteam să ajung pe Theodor Aman erau fioroase. Cu cele pe care puteam să mă întorc înapoi, la cămin, lucrurile stăteau şi mai prost. Pe deasupra, peste drum de mine, în faţa Politehnicii se aduna un grup de bărbaţi. Am luat-o la pas ca să mă depărtez cât mai mult cu putinţă, înainte ca ei să aibă timp să reacţioneze în vreun fel. Unul dintre ei s-a luat după mine. Ieșisem în junglă la ora nepotrivită. Eram exact acea vietate care trebuie să fie vânată. Tipul fugea după mine, somându-mă să mă opresc. Nu m-am oprit. Mi-am văzut de drum, căutând gesturile care ar fi trebuit să însemne siguranţă de sine.

„Stai măi, că nu-ţi fac nimic! Ce faci la ora asta pe stradă?” m-a luat din scurt tipul, prinzându-mă din urmă.

Era cam de vârsta mea şi nu părea fioros la înfăţişare.

„Am pierdut tramvaiul, ce să fac! Mă duc acasă.”

„La ora asta? De unde vii tu, la ora asta?”

„Păi tu de unde vii?”

„Eu am ieşit din tură şi sunt bărbat. Nu se ia nimeni de mine. Eşti cam nebună, dacă umbli singură noaptea, pe străzile astea!”

„Ei, e o întâmplare. Nu umblu noaptea de nebună pe străzi.”

Am fabricat pe loc o poveste, adică m-am „prezentat”, încercând să nu par uşor accesibilă, dar să las totuşi o portiţă cât de cât deschisă, conform principiului că pe un duşman nu-l înfurii. Eram foarte supărată, veneam de la un chef, o onomastică plictisitoare, dar trebuise să merg că era șefa noastră de grupă și maică-sa ne era profesoară, calculasem greșit timpul și pierdusem ultimul tramvai… Vorbeam mult și mă camuflasem cât îmi fusese cu putință, sub poncho-ul meu alb.

„Ești studentă?”

„Da, la filologie.”

„Stai liniştită. Te duc eu până acasă. De asta am fugit după tine. S-a văzut de la o poștă că ești speriată.”

Străzile pe care mă aventurasem chiar erau fioroase la ora aceea. Dacă peste zi, parfumul lor de mahala, gangurile care despărțeau casele vechi una de cealaltă, trotuarul îngust și geamurile oarbe stropite cu noroiul de pe carosabil puteau părea interesante, la ora aceea arătau sinistru. Cu mintea blocată în strategii de eschivă, alături de un bărbat necunoscut, aveam senzația că merg pe o potecuță firavă, pe muchia unui hău. Însoțitorul meu, mult mai înalt decât mine, profitând de denivelarea făcută în caldarâm de vreun capac de canal peste care trebuia să sară, mă depășea cu câțiva pași, apoi îi făcea pe următorii mergând cu spatele, ca să mă poată privi din față. Între timp, mă punea la curent cu povestea vieții lui. Era taximetrist, tocmai nu avea nicio legătură stabilă şi asistase la „o grămadă de grozăvii” petrecute noaptea prin cotloanele orașului. Când am intrat pe Theodor Aman mușchii mei de la picioare, de la brațe, de la stomac s-au relaxat și cred că întreaga mea față a fost inundată de ușurare. În faţa porţii, mi-a dat o hârtiuţă cu un număr de telefon.

„E de acasă, nu de la serviciu. Dacă vrei, mă cauţi. Poate ieşim la o cafea.”

Nu era prea convins că o voi face. Vila în poarta căreia mă oprisem îl intimidase puţin. A aşteptat lângă gard, să se asigure că intru în clădire. Când a văzut că scot din geantă o cheie şi deschid uşa, mi-a făcut un semn prietenesc şi m-a avertizat:

„Nu mai umbla noaptea pe străzi! Puteam să nu fiu un băiat bun!”

Felix dormea. Avea faţa inundată de o încruntare neprietenoasă care îi urâţea trăsăturile. Părul îi era ciufulit şi transpirat. Nu l-am trezit. M-am aşezat uşor pe marginea patului. Pereţii încăperii mi se păreau nefiresc de aproape unul de celălalt. „Asta chiar e o celulă!” mă gândeam, studiind bărbatul adormit de lângă mine, cu răceală, cu detaşare. Mă detestam, fiindcă mă aflam în acel loc, după ce tocmai trecusem printr-o situație critică. Rezemată de spătarul de alamă al patului, priveam îmbufnată omul acela adormit şi străin. „Doamne, dar nu-l iubesc!” mi-a trecut, ca o străfulgerare, prin minte. Am întins mâna şi l-am atins uşor pe frunte. A cules, în somn, mâna mea şi a strâns-o la piept. Sufletul meu a ţipat înjunghiat: „Ba îl iubesc grozav de tare!” Am alunecat uşor alături de el, încolăcindu-i trupul. A răspuns îmbrățișării purtându-mă în somnul lui.