Mi-am făcut-o pe Ligia, pe realm-ul Neptulon

După ce mi-a instalat jocul oficial, Alin şi-a chestionat prietenii care jucau WOW. N-am avut prea mult timp pentru deliberări

„Ce vrei, orc, undead, tauren sau trol?” mă presa Alin, grăbit să vadă cum „se mişcă” jocul pe un server oficial.

„Ce naiba să vreau! Toţi sunt urâţi ca naiba! Fă-mi un warrior orc.”

I-am dat numele meu și am fost încântată că mi-a fost acceptat de la prima încercare. Alin îmi dădea o mulţime de explicaţii tehnice despre joc, care nu-mi erau de niciun folos şi nici nu le pricepeam, în timp ce o „creşteam” împreună pe Ligia în Valley of Trials. A doua zi, când m-am întors acasă de la serviciu, mi-a dat o listă cu nume de personaje, recomandându-mi-o pe Gosupisoi.

„Am vorbit cu ea. A zis că te ajută. M-a luat în ghilda ei. Vezi că aici nu e ca pe serverul lui Tiberiu. Munceşti pentru fiecare level. Hai, ia-ţi warriorul în primire. Jocul asta cere timp și eu nu am.”

Așa au început plimbările mele prin Orgrimmar. Intri în cetate printr-un tunel frânt în unghi drept, săpat direct în stâncă şi armat cu stâlpi masivi de lemn, ca o galerie de mină. Priveliştea ce se deschide către Valley of Strength e o văgăună. Coama muntelui ascunde câteva clădiri cu colţi fioroşi, care par să străpungă aerul înroşit al unei înserări permanente.

Pline de gravitate, gărzile îmi răspundeau la salut, lovindu-şi pieptul cu un gest scurt: „For the Horde!”.

Da, Ligia este warrior. Nu am o fire războinică, sau aşa cred eu despre mine. Tiberiu, însă, îmi spusese să-mi fac un warrior, fiindcă mă repezeam cu magul meu fragil în monştrii cu care se bătea el, în loc să stau la distanță și să folosesc vrăji.

Prima impresie a fost că piața principală din Orgrimmar e un vacarm. Multă lume foarte preocupată, alergând continuu între bank și auction house.

„Îi fac o vizită lui Thrall şi apoi mă duc să văd şi celelalte capitale ale Hoardei”, mi-am făcut eu planul. Dacă joci la Alianță nu ai acces în capitalele Hoardei şi invers, decât în urma unor veritabile asedii. Deci, pe serverul lui Tiberiu nu putusem vedea Undercity, capitala undezilor, şi Thunder Bluff, capitala taurenilor.

Am reuşit să ajung la Thrall. Aşezat pe tron, între două focuri arzând în vase cioplite din piatră, Thrall m-a întâmpinat cordial: „Welcome to Orgrimmar!” Apoi mi-a ţinut un discurs din care eu am înţeles că am datoria să lupt pentru Hoardă și să fiu neînfricată.

În timp ce mă gândeam cum aș putea găsi zepelinul, o ceată de jucători a trecut ca o vijelie pe lângă mine. Pe unu dintre ei îl chema Tibi. Mi-a înflorit în minte o speranţă absurdă: „Ce-ar fi să fie Tiberiu?” Știam că are cont în jocul oficial. N-am stat pe gânduri. M-am luat după ei, dar ei alergau călare, iar eu pe jos. Am văzut în zare zepelinul. „N-o să-i mai prind!” m-am gândit. Am ajuns la turn, am urcat în spirală pe un plan înclinat, lovindu-mă de pereţi, fiindcă mă grăbeam foarte tare, şi am ieşit pe platforma de deasupra, exact când un zepelin, adică o corabie cu un balon mare deasupra în loc de pânze, mi-a acoperit tot ecranul, dezorientându-mă. Atunci Tibi mi-a zis: „Should, Ligia” şi m-a invitat în grupul lor. Deși părea fără sens ce am citit eu pe monitorul meu, nu m-am mai îndoit că era vorba de Tiberiu şi m-am grăbit să-l salut.

„Bună, Tiberiu!” am zis.

El mi-a răspuns cu un semn de întrebare și m-a pus la punct:

„English please!”

„Where are you from?” am mai făcut eu o încercare absolut zadarnică, fiindcă devenise clar că nu va spune România.

„Sweden” a venit prompt răspunsul.

„I don’t believe you!” i-am precizat şi am urcat hotărâtă pe nava aceea simpatică.

Nu mi-a mai răspuns. Am sperat degeaba. Venisem pe Neptulon, fiindcă aici era ghilda Maat, o cunoscută ghildă de români din comunitatea WOW.

Nu am ajuns în Undercity, ci în Stranglethorn Vale. Zona îmi era cunoscută şi îmi plăcea. Era o junglă exotică. Primul raid, în care mă luase şi pe mine Tiberiu, a fost tocmai în Stranglethorn Vale.

M-am ţinut după grupul lui Tibi cu o vitejie fără seamăn. Nu a fost uşor să ajung nevătămată la corturile din Nesingwary’s Expedition, unde au poposit ei în final. Chiar dacă băieţii omorâseră tot ce le ieşise în cale, mai scăpaseră, pe ici pe colo, câte un raptor, un fel de dinozaur destul de arţăgos, vreun crocodil fioros, care se plimba pe ţărmul mării, sau tigri şi pantere ascunse prin iarba înaltă. N-am ajuns bine, că au tăbărât asupra noastră cei de la Alianță. Și așa am avut parte de prima „baie de sânge” din World of Warcraft-ul oficial, adică o confruntare între Hoardă şi Alianţă. Sunt lupte pe viață și pe moarte, urmate de hohote de râs batjocoritoare, scuipături și dans pe cadavre.

N-aveam ce căuta cu levelul meu (10!) în locul acela. Adversarii de la Alianţă mă spulberau cu un singur bobârnac, dat în zeflemea, iar personajul „Tibi” nu mi-a mai acordat nicio atenţie. Doar Adam, unul din prietenii lui a spus, într-un moment de respiro.

„Ligia a ajuns foarte departe pentru level-ul ei.”

Deşi remarca lui Adam putea să fie persiflantă, în sensul că nu aveam ce să caut acolo la levelul meu, l-am ţinut minte pe Adam şi câţiva ani la rând i-am trimis felicitări de Anul Nou.

Am privit o vreme bătălia lor în postura de ghost, adică moartă de-a binelea, dar nu puteam să fac asta la infinit şi cu părere de rău l-am lăsat în pace pe „Tibi”, renunţând la ideea că ar putea fi Tiberiu pe care îl știam eu.

Entuziasmul, pe tărâmurile World of Warcraft-ului oficial, mi s-a ponderat simţitor. Mi-aş fi dorit un prieten care să cunoască jocul şi să vrea să mă ajute să înţeleg şi eu lumea aceea în care mă împinsese Alin, cu sarcina, mai în glumă, mai în serios, de a o studia. Mi-am imaginat că voi reuşi să-mi fac câţiva prieteni, să-i atrag în proiectul meu de a face împreună o cercetare ştiinţifică asupra uneia dintre cele mai renumite lumi virtuale: World of Warcraft. Am crezut că voi găsi aceşti prieteni în joc. M-am înşelat. Am realizat foarte repede că oricât de bun sociolog ai fi, fără să simţi pe propria ta piele ce înseamnă universul World of Warcraft, scapi esenţa şi rămâi undeva „pe dinafară”.

Am schimbat macazul. M-am scufundat în joc fără idei preconcepute, fără metodologii şi tehnici savante. L-am lăsat să mă copleşească şi am început o bătălie în care toate mingile erau în terenul „lui”. Mă atrăgea dintr-un motiv nelămurit care venea, de undeva, din străfundurile trăirilor mele. Acţiona ca un magnet.

Gosupisoi mă luase în ghilda ei. De fapt, nu pe mine, ci pe Alin, care ţipase în gura mare prin Cross-Road, după o ghildă.

„Salut Gosupisoi, ce mai faci?”

„Bine.”

„Măi, sunt nouă în jocul ăsta şi mă cam inhibă.”

„Câţi ani ai?”

„Sunt cam bătrână, 25.”

Asta stabilisem cu Alin că trebuie să fie vârsta mea ca să nu fiu marginalizată în mod gratuit.

„Stai liniştită! Sunt pe aici şi oameni serioşi cu familii, cu copii.”

„E drept că am mai jucat pe un server neoficial, dar aici e cu totul altceva față de WOW-ul meu natal.”

„Lol! Îmi place ideea de WOW natal. Lasă că o să te descurci!”

„Pot să te sâcâi cu întrebări dacă intru în impas?”

„Poţi. Ai Skype?”

„Nu.”

„Instalează-l de pe net şi putem vorbi.” Mi-a dat un „id”. „E al prietenului meu, la care sunt eu acum.”

„Cum te cheamă, de fapt?” am întrebat-o.

„Georgiana. ”

Mi-am instalat Skype-ul şi seara m-am întors în joc. Gosupisoi era online şi m-a invitat în party.

„Suntem între noi. Adică noi două şi prietenul meu.”

Aveam trac. Vocea catifelată a Georgianei mi-a dat curaj. Am fost primită cu seninătate. Răbdător, prietenul Georgianei îmi explica în ce fel pot să-mi îmbunătăţesc interfaţa jocului, iar comentariile Georgianei, în timp ce lupta cu magul ei într-o instanţă, erau spumoase. În sfârşit, au fost secunde, minute, ore în care mă integram firesc în timpul şi spaţiul unei tinereţi, amintindu-mi cu claritate de un timp şi un spaţiu asemănător. Ceva difuz, dar plăcut, aluneca către mine din ceaţa tremurătoare în care se ascundea trecutul meu. Vârsta aduce cu ea o sumă de convenţii, de prejudecăţi şi confuzii, cărora constatam că le sunt tributară. Mă gândeam serios la superioritatea cu care eu îi tratam pe tinerii de vârsta lor.

„E o lume interesantă. Sunt chiar fascinată de joc”, i-am zis Georgianei, iar ea m-a tăiat scurt.

„Nu chiar. E un joc ca toate jocurile. Aşa le place unora să-şi petreacă timpul liber.”

„Mă incită tipul acesta de realitate virtuală. Sunt sociolog.”

„ În viaţa reală?”

„Da.”

„Sună foarte preţios. Sunt cam rari pe aici din ăştia cu cărţile. Majoritatea sunt cu mate, cu informatica. Eu am făcut matematică.”

„Eşti profesoară?”

„Am fost. Acum vreau să-mi schimb jobul. Nu merge treaba. Prea puţini bani.”

„Îţi ţin pumnii să găseşti o slujbă bună!”

„Am găsit, să văd dacă o să trec testele de probă.”

„Sigur o să le treci... Aveţi pisică?”

„Da, ai auzit-o? Am chiar mai multe. Îmi plac.”

În seara aceea am rămas multă vreme „acasă la prietenul Georgianei”. Când ne-am spus „noapte bună”, pentru mine era clar: WOW nu e un joc, nu e ceva de genul: „aşa le place unora să-şi petreacă timpul liber”. Lucrurile nu stăteau aşa de simplu!