Când ești ghost, totul se transformă în ceva transparent și cețos

Când ești „ghost”, totul se transformă în ceva transparent şi ceţos.* Copacii, pietrele, iarba, munţii, inclusiv tu. Vietăţile dispar şi singurătatea ta, în lumea aceea transparentă şi cenuşie, este absolută. Alergi prin vid şi pluteşti pe deasupra apelor. Trebuie neapărat să ajungi la tine însuţi, să învii, altfel jocul se sfârşeşte. Mori cu destulă uşurinţă. Fie din imprudenţă, fie că îţi prinzi mintea cu monştrii sau adversari mai tari ca tine, care te omoară fără niciun scrupul. Sau, pur şi simplu, fiindcă te prăbuşeşti de la o înălţime prea mare. Valkyria te poate învia, dar, pentru o vreme, toate puterile-ţi scad atât de tare, încât te lipseşti de serviciile ei şi mergi să-ţi cauţi trupul, ca să-l readuci la viaţă. Primul meu contact dur cu World of Warcraft a fost starea de „ghost”. Așa m-am simțit și atunci, când serverul lui Tiberiu s-a stricat definitiv. Jocul mi-a devenit inaccesibil. Priveam nedumerită monitorul pe care nu o mai puteam regăsi nici pe Oldlee. Eram de-a dreptul șocată să constat cât de mult sufăr. Am înnebunit calculatorul. L-am înnebunit pe Alin.

După vreo două săptămâni, ca să scape de sâcâiala mea, Alin a hotărât să-mi cumpere jocul oficial şi chiar mi l-a cumpărat. Mi-a zis: „Aşa nu mai rişti să-ţi mai pierzi personajele”.

Au urmat două zile de tăcere.

Felix a scris un bileţel şi mi l-a lăsat la poartă, la cămin. Pe bileţel scria: „Am găsit gazdă pe «Theodor Aman». Mi-e dor de tine. Vrei să punem şiruri de castane pe pereţi?”

Pur şi simplu voiam. Ne-am reîntors în Gradina Botanică.

Am cules castane, am cumpărat ace mari, ca să putem înşira pe ață castanele, şi baloane roşii. Cămăruţa pe care urma să o decorăm se afla la demisolul unei vile elegante. Era lată de doi metri, lungă de trei şi jumătate. Încăpea în ea un pat de alamă, de altfel foarte frumos, o noptieră şi o măsuţă rotundă, aşezată în prelungirea patului, care obliga uşa să se deschidă doar pe jumătate. Un perete l-am decorat cu şiruri de castane, care dădeau foarte bine în contrast cu zugrăveala gălbuie, iar pe celălalt, sub un buchet de baloane roşii, sub care am scris cu cretă roșie, desigur: „Te iubesc, sălbatic ţigan blond!”

Doar trei dintre baloane au rezistat mai multă vreme şi, astfel, cămăruţa a primit denumirea: „La trei baloane”. Acolo am învăţat să iubesc cu adevărat un bărbat şi să-l las să mă iubească. Nonşalant, enigmatic şi obraznic, Felix era un om complex, greu de pătruns. Dacă nu erai redus mental, sau nu aveai defect reflexul de apărare, era foarte clar că în preajma lui nu trebuie să laşi garda jos, nici atunci când te duci doar până la baie.

A devenit incitant să împart cu un astfel de bărbat doar câţiva metri cubi de aer. Eram măgulită că şi el îşi dorea asta. Mă impresiona. Se aşeza în palmele mele, dezbrăcat total de armura lui de golan crescut în port la Brăila şi părea atât de fericit să o facă. Devenea doar un bărbat frumos, delicat, uneori chiar timid şi fragil şi totul primea un sens profund. Şi pentru el şi pentru mine.

Într-o seară caldă şi catifelată, în care copacii din Herăstrău se îmbrăcaseră special pentru noi în veşminte de aur, ne-am urcat într-o barcă, foarte hotărâţi să ştergem de pe faţa pământului orice altceva ce nu însemna noi doi. Am cumpărat grepfrut pentru masa de seară şi am plecat pe lac. Soarele se dizolva în jur încetul cu încetul iar noi alunecam către niciunde, convinşi că vom putea să ne ducem călătoria până la capăt.

„Tu chiar ştii să vâsleşti?” l-am întrebat cu o încântare.

„Mi-ar da brăilenii cu vaporul în cap dacă n-aş şti!” mi-a răspuns și demonstrativ a început să rotească barca pe loc.

Decojeam fructele galbene şi parfumate. O adiere uşoară mângâia pletele lui Felix. Simţeam că palmele mele se transformă în raze de soare şi-i mângâie fruntea, zâmbetul, umerii încordaţi asupra vâslelor, deodată cu adierea care din pletele lui aluneca în zare. Valurile fine ale lacului sclipeau ca un infinit tangibil.

„Ce faci!” am auzit, acolo, înăuntrul meu, şoapta timbrată a lui Felix.

Simţise profunzimea acelei mângâieri fără gest.

„Nimic! Plec în cer” am zis şi m-am alungit în leagănul bărcii.

„Ah! Asta înseamnă să te scalzi în privirea cuiva!” a zis el, și vorbele au plutit pe deasupra lacului.

Eu chiar am plecat în cer, cu ochii larg deschişi către albastrul ce se adâncea deasupra mea. Pluteam direct în cer. Timpul se dilata. În felul lui special de a o lua razna uneori, uitând pur şi simplu să mai treacă!

O umbră neaşteptată mi-a acoperit cerul. M-am întors brusc la realitate. Lângă noi plutea un vaporaş. Fluierături şi strigăte fără înţeles. Un grup de bărbaţi fuseseră surprinşi să mă descopere „plutind în cer” şi aplecaţi peste balustrada vaporaşului îşi manifestaseră admiraţia, aşa cum ştiau ei. Felix i-a salutat cu un gest cordial. Ceva de genul: „E a mea! Asta e!”