Un alt octombrie

Am revenit la Bucureşti după două săptămâni.

„Ce mai faci? Vin la tine sau mă duc la tanti Lucica?”

„Unde eşti?”

„În Gara de Nord. N-am încă loc la cămin.”

„De ce nu mi-ai spus când vii? Puteam fi plecat undeva!”

Ceva nu părea să fie în ordine? Sau era doar impresia mea?

„Ştii că n-am telefon acasă. Deci?!”

„Mai ştii unde stau, sau vin să te iau?”

„Ştiu.”

Reîntâlnirea noastră a fost, fără niciun dubiu, fulminantă. Îl luasem prin surprindere. Cămăruţa în care locuia era lipsită total de intimitate. I-am explicat frumos gazdei, că urma să stau la cămin după ce termin cu formalităţile de rigoare. Ea, adică „gazda”, a părut înţelegătoare şi m-ai spus, ca o doamnă cumsecade ce era, că nu e nicio problemă şi că, oricum, pe Felix îl mai vizitase o femeie. O „fostă logodnică”.

„Fostă logodnică în capul ei!” a zis Felix, destul de arțăgos.

„Da’ ştia unde stai, nu?”

„A trimis-o mama. E nora pe care și-o dorește!”

Mi-a explicat, cu lux de amănunte, întreaga poveste. În urmă cu doi ani fuseseră o vreme împreună în Balta Brăilei. Ea era ingineră şi conducea o fermă, la care maică-sa îi găsise de lucru, ca să-l strângă de pe drumuri. Dar nu o iubise niciodată. Ea ştia şi acceptase situaţia cu un fel de umilinţă, care îi stârnea mila, dar care într-un fel îl măgulea.

„Mă urmărea peste tot ca o umbră şi avea grijă ca mamei să nu-i lipsească nimic. Se mulţumea cu atât de puţin că nu aveam motive s-o alung. De fapt, era o fată bună. Când am venit, în toamna trecută, la Bucureşti i-am spus să-şi vadă de viaţa ei şi să nu mai piardă timpul degeaba, că eu nu o vreau. Maica-mea însă hotărâse că e nora ei şi alta nu vrea. Astă vară, când am venit la tine, a înţeles şi mama că e cazul să o lase mai moale. M-a întrebat maliţioasă: «Ce faci, mamă, eşti îndrăgostit?»; «Da, măicuţă, și o iubesc pe fata asta», am pus-o eu la punct, dar măicuţa mea nu se dă bătută niciodată.”

Povestea a trecut repede în plan secund, pentru că, a doua seară, lucrurile au luat-o razna rău de tot. Ne-am întors târziu, către miezul nopţii, de la un spectacol. Cum comunicarea dintre noi era destul de împiedicată, fiindcă imaginea fostei iubite tulburase apele destul de grav, ne-am întins în pat unul lângă celălalt, fără să ne vorbim, derulând pe tavanul scund, fiecare filmul lui personal. Eu mă gândeam că trebuie să mă mut urgent la cămin, că făcusem o mare greşeală năvălind peste el, iar el, habar nu am la ce. Am consimţit după o vreme că, la urma urmei, nimic nu e atât de grav pe lumea asta şi l-am lăsat să mă ia în braţe ca să punem capăt tensiunii dintre noi şi să putem adormi.

A urmat ceva incredibil!

S-a aprins lumina şi, în furou, cu faţa desfigurată de ură, o femeie a tras pătura care ne acoperea, urlând:

„Ce faceţi voi aici! Ce caută asta aici!”

Restul nu poate fi povestit în amănunt, deşi poate ar merita. Felix, doar cu blugii traşi în pripă, a luat-o pe fată şi a târât-o afară. N-a apucat să se încalţe. Urlau amândoi ca demenţii. A apărut poliţia, chemată probabil de vecini, i-a încărcat pe amândoi într-o dubă, iar eu am rămas cu gazda, care vorbea fără şir. Mi-am pus nişte haine pe mine, mi-am închis geamantanul şi scotoceam în gândul meu Bucureştiul, ca să găsesc un loc în care să mă duc. Singurul posibil, la ora aceea, era doar Gara de Nord.

După o vreme, care mi s-a părut un secol, sectoristul s-a întors singur. M-a legitimat şi mi-a luat un scurt interviu: cine sunt, cu ce mă ocup, ce caut acolo, de când stau acolo etc. Apoi mi-a cerut pantofii lui Felix, explicându-mi că nu-l mai pot aduce înapoi tot cu duba şi nu poate merge desculţ pe stradă. În timp ce îmi întindea legitimaţia mea de student, m-a pus la curent că mai fusese chemat şi după amiază la această adresă, fiindcă: „Domnişoara stătea pe geamantanul acesta (adică al meu!), cu un cuţit mare de bucătărie în mână şi spunea că se omoară. Astă seară o ţinem noi la circă, să nu mai facă vreo prostie!”

După ce a părut lămurit cum stăteau lucrurile cu mine, a pornit către ieşire. În pragul uşii s-a întors, m-a cercetat din nou preţ de câteva secunde şi m-a întrebat:

„Felix acesta, chiar e artist?”

„Da, e student la teatru” am răspuns.

„Aha! Şi fata aia, chiar a intrat dezbrăcată peste voi?!”

„Da. Noi dormeam. Ea a aprins lumina și a tras pătura de pe noi, urlând ca o dementă... ”

Ca un sectorist experimentat ce era, a terminat cu evaluarea mea fizică, m-a catalogat şi a conchis:

„Asta e! Ce-or avea artiştii aşa de special de se ţin femeile după ei?!”

Am rămas ghemuită pe jos, lângă geamantanul devenit, fără voia lui, erou de poveste. Nu puteam pleca nicăieri. La ora aceea oraşul era un hău neprietenos.

După ce s-a întors Felix, s-a „dezlegat” întregul mister: îi sărise în ajutor unui coleg, brăilean de-al lui, pe care individa îl dăduse în judecată pentru tentativă de viol; tipul se legase de ea din amuzament şi o încurcase; strategia era ca Felix să mute centrul de interes al individei către el şi să o facă să renunţe la proces; știa că tipa era foarte periculoasă şi că avea o fixaţie pentru actori, dar se crezuse stăpân pe situaţie; știa că fata îl urmărea peste tot ca o umbră, dar, în definitiv, nu era singura care bântuia pe sub porţile institutului de teatru. Pe scurt, o subestimase. Părea destul de speriat.

Sufletul meu era un ghem de franjuri încâlciţi. „Alta!” a clinchetit un clopoțel în creierul meu. A doua zi m-am mutat la cămin, uzând de toate „pilele” pe care le aveam.

Toamna devenise înecăcioasă, străzile aveau o mâzgă cleioasă cu care prindeau în capcană frunzele ruginii desprinse de pe ramurile copacilor din Cişmigiu şi Dâmboviţa mirosea urât.

Devenisem ţintă pentru C. Nu o să dau numele fetei, nu este important. Încercam să înţeleg ce se întâmpla cu ea. Oare pasiunea ei fulminantă pentru Felix o adusese în stare de isterie sau era nebună cu adevărat? Mă urmărea la cămin, la facultate. Se prezenta peste tot ca fiind prietena mea. Într-o seară, pe aleea dreaptă de lângă blocul în care stăteam la căminul de lângă Facultatea de Drept, enervată peste măsură, m-am întors brusc. Ea era la câţiva metri în spatele meu.

„Ce vrei fată? Ce vrei de la mine?”

„Să-l laşi în pace pe Felix! Te culci cu el? Spune, te culci cu el?”

Țipa ca mușcată de șarpe.

„Da. Care e treaba ta?”

„Frumos! Ai tupeul să şi recunoşti. Eu sunt virgină! Lasă-l în pace, el pe mine mă iubeşte, nu pe tine!”

Lumea din jur se uita la noi ca la urs.

„De aia te-a dus la poliţie?”

„Neruşinato! Te culci cu el! Să-l laşi în pace, auzi?” a ţipat furibundă şi a sărit la mine.

I-am prins mâna cu care voia să mă lovească, i-am răsucit-o la spate, am imobilizat-o cu duritate şi am ameninţat-o:

„Dacă mai calci pe aici, chem salvarea să te ducă la Spitalul nouă, în cămaşă de forţă!”

Eram mai înaltă și mai puternică decât ea şi, pe deasupra, foarte furioasă. A scăpat din mâna mea şi a rupt-o la fugă.

De pe o bancă, din micul parc dintre blocuri, un tip m-a aplaudat cu cinism. I-am zis peste umăr „Sictir!” şi mi-am văzut de drum. Mintea mea chiar se golise de tot. Următoarele nopţi n-am putut să dorm. Derula nopţile de dragoste cu care dădusem sens întregului oraş, în care păşisem împreună pe deasupra străzilor, pe deasupra clădirilor, pe deasupra parcurilor până undeva, departe, în câmpia oglindită-n într-un cer adânc şi ameţit de rotirea celor mai strălucitoare stele. Fuseseră totuşi atât de adevărate!

Mi-am zis cu voce tare: „În fond, dacă așa a trebuit să se termine totul, foarte bine!