Eram un noob absolut și toți se amuzau teribil pe seama mea

Eram un „noob” absolut şi toți se amuzau teribil pe seama mea.*** De pildă, nu mi-au explicat cum pot trece de pe un continent pe altul.

Au plecat într-o seară să atace Orgrimmar-ul, capitala orcilor. M-am ţinut după ei, încercând să nu rămân în urmă, dar n-am reuşit. Caii şi panterele lor alergau mult mai repede ca al meu. Când toţi erau deja în Kalimdor, i-am întrebat cum au trecut Oceanul.

„E un skill, pe care trebuie să-l înveţi!”

Răspunsul era dat în zeflemea. Am simţit că trebuie să tac şi să-mi văd de treabă, adică de călătoriile mele singuratice. Către miezul nopţii, Tiberiu m-a întrebat:

„Ai fost în Orgrimmar?”

„Am fost în raid, cu Riwest. După ce m-au «miștocărit», ca nu știam cum să trec Oceanul, băieţii m-au teleportat sub porţile Orgrimmar-ului, dar n-am apucat să intrăm în cetate că ai venit tu ca zmeul şi ne-ai omorât pe toţi. Pe mine m-ai omorât de atâtea ori, că am renunţat să mai revin în lumea celor vii. Am rămas aşa moartă şi m-am uitat cum vă jucați voi.”

„Păi aţi atacat ca mişeii, când nici unul de la Hoardă nu era online. Vrei să vezi capitala Hoardei?”

„Sigur că vreau!”am zis. Și magul meu strălucea de fericire.

„Hai s-o vezi!”

Îi spusesem că-mi place jocul, că mă enervez când nu pot să mă plimb pe unde am chef, fiindcă mă omoară tot felul de lighioane cu level-ul mai mare ca al meu şi îmi făcea un dar.

„O să poţi!” mă încuraja simplu, cu o siguranţă care mi se transmitea integral.

Ne-am teleportat în Darnassus.

„Aici s-a născut Lee, preoteasa mea care a dispărut în neant”, i-am zis lui Tiberiu şi chiar simţeam că pluteşte un abur fin de nostalgie, printre coloanele maiestuoase ale Capitalei elfilor.

„Îţi arăt cum să treci marea.”

„Ah! Deci nu o să mai fiu nevoită să înot prosteşte!”

„Lol! Nu!”

Era simplu. Trebuia doar să urcăm pe o corabie care trăgea periodic la cheiul de lemn, prelungit în mare, după ce treceam pe sub elegantele arcade elfice. Le spun aşa pentru că nu găsesc un stil arhitectonic în care să le încadrez. Elfii sunt zeități nordice, iar arhitectura lor e o combinație subtilă de antichitate greacă și exuberanță extrem orientală. Ehei! câtă vreme pierdusem eu aşteptând corabia aceea care venea din necunoscut şi pleca tot acolo! O văzusem din depărtare, dar când m-am aşezat la capătul cheiului să o aştept, n-a mai apărut.

„Ei, mai sunt probleme câteodată. Trebuie să dai un logout şi, de regulă, se rezolvă treaba.”

Am trecut marea la Auberdine, un port al elfilor.

„O să ocolesc gărzile, că n-am chef să le trag pe toate pe mine. Tu poţi să o iei pe drum şi ne întâlnim la ieşirea din cealaltă parte a aşezării.”

Nu mi-a fost deloc greu să mă scufund într-un vis straniu. Alergam „pe bune” printr-o pădure de brazi, destul de fioroasă în felul ei, ca orice pădure adevărată de conifere, călare pe o panteră neagră. Fusesem special în Darnassus ca să mi-o cumpăr. În faţa mea, druidul, întruchipat într-o felină neagră cu coarne, îmi deschidea drumul.

„Aici e exact ca la elfi!” am exclamat eu, cu adevărat surprinsă. „Locurile astea îmi par atât de cunoscute! Parcă aş fi acasă. ”

„Suntem în Ashenvale. Sunt multe aşezări de elfi aici.”

„Elfii sunt atât de speciali! Uite, pun covoare pe poduri…”

„Hai, că avem de mers”, mi-a tăiat-o Tiberiu, „aleargă că ne prinde dimineaţa!”

Alergam în urma druidului şi „Song of Elune” îmi tăia răsuflarea. Aveam senzaţia că muzică aceea frumoasă izvorăşte din rădăcinile arborilor, mângâie drumul pe care alergam şi florile de pe marginea lui. Tiberiu s-a oprit să mă aştepte la o intersecţie.

„Ăsta e drumul spre Orgrimmar. Dar o să mergem prin altă parte. Vreau să-ţi arăt o elită. Să stai departe de mine, că tragi mobii pe tine şi mori fără sens.”

Oare există moarte cu sens, am vrut să-l întreb, dar el pornise lupta cu o întreagă ceată de dragoni care, altfel, s-ar fi plimbat liniştiţi prin poiană. La rădăcinile unui frasin uriaş pulsa lumina verde-albăstrie a unui portal monumental, ridicat pe un plan înclinat de marmură albă.

„Apropie-te, până vezi dragonii. Pe cel de sus îl cheamă Dreamstalker. Păzeşte «Dream Emerald» o poartă a visurilor. O să-l omor, poate ai noroc să-ţi pice ceva de la el.”

Mi-a picat... un pumn de galbeni, iar Tiberiu m-a lăsat să privesc, o vreme, dragonul de smarald, cu aripile muiate într-un galben - portocaliu cald, aproape mângâietor. Apoi am revenit la drum şi în dreptul unui pod am coborât într-un canion făcut de un râu.

„Acum, hai la înotat!” a zis Tiberiu şi s-a transformat într-o focă albă. „Hai, ce faci? Coboară în râu că n-o să răceşti!”

„Mai ştiu şi eu, suntem totuşi abia în luna martie!”

„Lol!” a chicotit Tiberiu. „Hai că se vede intrarea în Orgrimmar. Te-ai plictisit?”

„Nu, dimpotrivă, sunt cucerită. Total!”

„Trebuie să-l aduc pe Achille şi să omor gărzile de la intrare. Altfel nu am cum să te trec de ele. Pe urmă mă întorc cu druidul şi te duc la Thrall, dar o să evităm gărzile. Te ţii aproape de mine.”

În final am ajuns în palatul lui Thrall.

„Uite, ăsta e bossul de la Hoardă.”

Un orc urât, cu dinţii rânjiţi, de fapt erau colţi de mistreţ în toată regula, mă ignora, stând ţeapăn în faţa unui jilţ regal şi privind peste capul meu.

„De ce nu mă omoară?” am întrebat, după părerea mea, cu deplină justificare.

„Uită-te ce level ai!”

„Oooo! 70! Cum ai făcut asta?” Şi brusc m-am dumirit. Lângă mine stătea Achille. Am făcut o plecăciune elegantă în faţa paladinului. „Mulţumesc, My Lord!”

„N-aveai cum să ajungi, altfel, până aici.”

După o vreme, în care mă plimbasem fără să mă mai plictisesc câtuşi de puţin, ocolind cu grijă toate arătările cu level mai mare ca al meu, pe chatul general citesc:

„Oldlee e cheater! De două săptămâni e tot la level 40!”

Cineva a ţinut să mă pună la zid în piaţa publică.

„Şi ce treabă ai tu?!” a zis Tiberiu, tăind orice comentariu.