Vara se sfârșise

Trenul aluneca pe deasupra câmpiei şi mă ducea inevitabil la Bucureşti. Aveam de trecut un examen greu. Profesorul era renumit pentru înalta sa specializare în a victimiza fetele. Și, ce e drept, la examenul lui fetele picau ca muştele.

Lume multă, căldură, bagaje şi locuri insuficiente. Am stat tot drumul pe culoar, la o fereastră deschisă, pe care o împărţeam cu Cleopatra, colega mea din liceu.

Mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc cu trenul. Se rupe o bucată de timp, căpătând o consistenţă aproape materială, între cele două repere. Plecare... sosire.

Cleopatra îşi legăna pletele, atunci când vântul nu i le încâlcea chiar de tot şi vorbea întruna. Mă smulgeam cu greu din gândurile mele în care Felix îşi căuta conturul, apoi şi-l pierdea din nou printre falduri de nelinişte.

Mi-era teamă. Mi-era teamă de examen. Eram pe muchie de cuţit. Dacă „tâmpitul” de profesor mă pica, pierdeam facultatea. Asta m-ar fi anulat. Mi-era teamă și de Felix. De el mă temeam şi mai tare. Ne despărţisem doar de trei săptămâni când a venit, pe neaşteptate, la mine acasă. Mai întâi, mă bombardase cu scrisori în care metaforele se modulau, una după alta, într-o arhitectură elucubrantă. Încerca să mă convingă că devenisem voluptatea cu care Dunărea, ca o femeie frumoasă şi triumfală, alunecă pe deasupra câmpiei, iar câmpia era sufletul lui, care primea Dunărea cu emoţie, cu încordare, pentru că ea era acolo dintotdeauna. Însă mintea mea reținuse de la el, doar atât: „Să nu mă minţi niciodată, Lee!” Era o rugăminte, un strigăt, un tunet deasupra câmpiei prin care alerga trenul meu, în câmpie și-n noapte.

Încercam să-i fac faţă Cleopatrei. Îmi ieşeau din gură tot felul de stupidităţi. Nicio frază nu-şi găsea sensul. Nu aveam ce să-i spun, dar trebuia să stăm de vorbă, ca să treacă timpul mai uşor. Voiam să-i spun doar atât: „Iubitul meu mă aşteaptă la gară” și ea să tacă. Dar știam că n-o să tacă, ci dimpotrivă, va începe să mă iscodească, va dori amănunte, pe care nu eram dispusă să i le dau.

Am ajuns. Eram atât de departe de capătul peronului! Oamenii coborau din tren în valuri şi formau în fiecare secundă o masă tot mai compactă. De ce am crezut că e de-ajuns să privesc prin masa aceea mişcătoare şi să-l văd, fără nicio problemă?! Nu l-am văzut.

„Dacă nu mă aşteaptă?”

Gara se desfăşura de jur împrejur cu sunete, cu bolţile metalice sclipitoare, arcuite. Le recunoşteam, aşa cum recunoşteam şuvoiul acela omenesc cu care trebuia neapărat să ţin pasul. Altfel, m-ar fi îmbrâncit din toate părţile. Simţeam că mersul meu ondulat se rarefia, cu fiecare secundă ce mă aducea tot mai aproape de capătul peronului.

„Dacă nu e?”

Nesiguranţă. Strat peste strat. Gara, sunetele ei de tot felul, oameni forfotind, îmbrăţişări, bagaje şi trupul masiv al vagoanelor tot mai goale intrau progresiv într-un plan secund. Eram subţire ca un firicel de fum, când m-am izbit de privirea lui Felix. Grea, încordată. Dar vai! Avea părul tuns prea scurt, iar costumul negru, pe care-l și-l lăudase atât de mult, era jalnic.

Cleopatra s-a pierdut în mulţime. M-am îndreptat cu pas şovăielnic spre el. Mă privea lung, fără să vină în întâmpinarea mea. Gesturile mi se înnodau. Le simţeam încâlcindu-se. Nu mă bucuram că îl văd. Chiar nu mă bucuram deloc. O duşmănie surdă, încăpăţânată a făcut ca îmbrăţişarea lui să alunece pe lângă mine. Cât o aşteptasem! Acum nu mă emoţiona, dimpotrivă, mă irita. Am intrat într-o cofetărie de lângă gară. I-am ţinut minte numele. Café-frapé. A scos din buzunar un pachet de ţigări „Select” şi l-a aşezat pe masă. Erau fără filtru. Mă privea aşa cum mă privise şi în gară. Se adăugase un zâmbet cu tristeţea abia întrevăzută. Am refuzat cu înverşunare să fumez țigările lui fără filtru. A plecat după ţigări cu filtru. Priveam ţintă paiul și paharul înalt din fața mea. Nu înţelegeam ce e cu mine. Nici nu voiam. Un sentiment de vinovăţie, un cub de gheaţă ca cel din paharul meu de pe masă, stăruia în centrul creierului meu. Mă durea. Toată vara mă gândisem la întâlnirea aceasta. Ar fi trebuit să fie altfel. Nu demult, îmi spusese: „Sunt un mare exuberant. Mi-ar plăcea să ne rostogolim printre florile din rondul ăsta!” Era un rond cu flori albe. Mi-a plăcut ideea și, totuși, nu.

S-a întors cu ţigările. Expresia lui era fluctuantă. O nesiguranţă şi o umbră de oboseală alternau sub zâmbetul lui, de data asta nu numai trist, ci şi vag ironic. Consecventă în încăpăţânarea mea, nu voiam să văd nimic. Vorbeam mult, fără să spun ceva. Mai târziu, acea privire m-a durut cu o durere mereu sporită. Era în ea suferinţă, era un dor, o timiditate ucigătoare. Mi-era clar că îl iubesc, dar toată vara mă străduisem să-i distrug imaginea, să-l desființez, să-l fac bucățele, ca să se aleagă praful şi pulberea de iubirea asta a mea! Doamne, cât de tare mă străduiam să evit îmbrăţişările cu care mă căuta. Mă eschivam, vorbeam mult, fără noimă. Mi-era groază ca aș putea să-l umilesc. Mi-era groază să nu cumva să-l pierd. Aveam examen a doua zi, aveam emoţii, îmi era frică de examen, dar ascundeam cu stângăcie că examenul era doar o perdea de fum.

Am plecat la eterna mea mătuşă, nu în noaptea îmbrăţişării lui Felix, la care visasem toată vara.

După examen, ne-am plimbat pe străzi, am stat pe o bancă, i-am vorbit din nou mult. Înăuntrul meu, mă simţeam seacă şi urâţită. Nu voiam să reînnod nopţile de dragoste din primăvară. Am fumat însă cu plăcere ţigările lui fără filtru. Mă stăpânea senzaţia că pe omul de lângă mine, de pe banca din faţa Operei, nu-l cunosc, nu mi-l amintesc, dar că, totodată, sunt prinsă într-o buclă de timp, în care eu şi el eram împreună de o eternitate. A urmat apoi acea invitaţie la cafea, la „el acasă”. Am acceptat să trec, doar ca să văd unde stă, dar am cărat bagajele cu mine, decisă să plec la gară în aceeaşi seară.

Stătea într-o căsuţă din fundul unei curţi, pe strada Nuferilor, pe lângă impunătoarea clădire a Radiodifuziunii Române. N-am fost singuri. Erau prezenţi nişte tipi, colegi ai lui Felix, veniţi în vizită de peste drum, de la „Radio”, unde înregistraseră ceva. În plus gazdele tipice pentru mahalaua bucureşteană, respectiv un „domn şi o doamnă”, care mi-au displăcut de la prima vedere.

Nu am întins mâna să-l mângâi. Cafeaua, frişca şi coniacul din paharele cu glazură au devenit banale mofturi într-o cămăruţă înghesuită, sordidă.

M-a condus la gară, am urcat în tren.

Pe măsură ce distanța dintre noi înghiţea cu poftă kilometru după kilometru, iar noaptea transforma lumea într-un hău fără noimă, citadela mea de orgoliu şi prostie se prăbuşea atât de ameninţător încât a trebuit să ies repede pe culoar şi să deschid fereastra. Lacrimi cât pumnul s-au prelins în noapte şi-n câmpie. Drumul meu fusese hotărât acolo, pe podul de la Cotroceni. Nu mai era nimic de făcut. „La naiba, pare o legătură karmică”, am mărturisit eu nopții și câmpiei. Corzi de materie vie mă trăgeau înapoi, în locul din care încercasem să fug. Până și Felix mă întrebase într-o zi: „Oare ce păcate trebuie să ispăşeşti tu?” Nu știu ce răspuns așteptase el. Mie îmi devenea tot mai clară şansa de a-l fi întâlnit, șansa de a nu-l fi putut ignora, miracolul fără echivoc numit iubire.

Aveam în toate celulele mele disponibilitatea de a-l iubi. Şi el o avea. A fost un impact căruia nu ne-am mai putut sustrage niciodată.