Am devenit fan WOW

Am intrat, cum făceam de o vreme în fiecare seară, să duc la capăt misiuni hilare. Stârpeam lupii din pădure și mă băteam cu bandiții din fermele ocupate abuziv de kobolii, un fel de umanoizi degeneraţi în porci, care mergeau pe două picioare şi guiţau. O tensiune evidentă plutea în aer, adică pe chatul general. Tiberiu îl alerga prin tot Azeroth-ul pe Zaros, care încălcase regulile jocului şi încercase să-i submineze autoritatea. Eram în Redridge Mountains, un loc frumos, găsisem flypass-ul, un fel de aerogară pentru călătoriile cu grifonii zburători, şi intenţionam să decolez spre Stormwind. Tiberiu, sub ochii nedumeriţi ai magului meu, omora de zor simpaticele zburătoare.

„Iar eşti violent?”

„Da”, mi-a răspuns şi s-a repezit demonstrativ la o vacă paşnică, preocupată să pască liniştită pe malul lacului.

„ Lol! chiar eşti violent!”

„Nu! Trebuie să-l prind pe individ şi să-l bag la închisoare, ca să-l învăţ minte! Am omorât grifonii să nu mai poată fugi dintr-un loc în altul.”

„Pe cine să prinzi?”

„Pe Zaros. E cheater.”

S-a teleportat fără alte explicaţii și eu am rămas să deplâng soarta tristă a minunatelor zburătoare şi să aştept ca ele să reînvie. Între timp, m-am lămurit, cu ajutorul dicționarului, că cheater-ul era un fel de şarlatan.

Tiberiu a anunțat sentenţios regulile jocului. „Jail” şi „ban”, adică închisoare şi excludere de pe server, după care s-a aşternut, mai bine de o oră, o tăcere apăsătoare. Îmi lipsea veselia şi conversaţia aiurită de pe chat. Mi-i imaginam pe ceilalţi jucătorii, în faţa monitoarelor, stânjeniţi şi temători că personajele construite cu trudă se puteau volatiliza. Tiberiu era stăpânul absolut al destinului acelor personaje.

Am lăsat să treacă un timp, suficient ca orice reacţie de mânie să se mai potolească, şi am scris pe chatul general: „Şi noi eram o ceată tristă, acolo-n cafeneaua goală, parafrază după Bacovia, de la Oldlee, pentru toată lumea bună de pe aceste tărâmuri fantastico-ciudate!”

„Hai cu mine!” mi-a scris Tiberiu pe whispers (chatul privat), după vreo zece minute.

N-am răspuns imediat. Am aşteptat să văd dacă nu greşise chat-ul.

„Eu?”

„Da, Ligia. Hai să-ţi arăt o instanţă”, a zis Tiberiu, alintându-se în postura lui de felină.

A sunat ciudat! Nu-i spusesem cum mă cheamă. Nici nu mă întrebase. Așadar, am mai vorbit cu el. Mă străduiam să-mi amintesc când şi ce anume. A, da! Lui Silen îi spusesem cum mă cheamă și de unde sunt. Mă ajutase la quest-uri, în Westfall. Îi mai spusesem că-mi place WOW-ul, deşi mă cam depăşeşte.

„Câți ani ai?” a urmat întrebarea firească.

„Mulţi!” i-am răspuns.

„Doar nu ai 30!” Atâția spusese Alin că are, când intrase în joc.

„Nu!” am răspuns, ușurată că nu trebuie să mint. Eschiva era evidentă și m-a taxat cu ironie.

„Eu am 16!”

Oldlee îmi crea probleme. Confortul jocului anonim se destrăma. Varianta cea mai simplă ar fi fost să închid jocul, să îl şterg şi să uit de el. N-am făcut-o!

L-am urmat pe Tiberiu cu o emoţie reală. Nu ştiam ce trebuie să fac şi, mai ales, ce să-i spun. Şi fiindcă, evident, nu puteam să-i spun cine sunt în viaţa reală, am tăcut şi am hotărât că trebuie să rămân enigmatica Oldlee. Oricât de ciudat ar părea, în personajele pe care ţi le creezi în WOW se transferă o buna parte din personalitatea ta reală. E o iluzie că devii de nerecunoscut. Faţă de jocurile pe care le ştiam, WOW-ului aducea o noutate: relaţia interpersonală mediată de un character, care, mişcându-se destul de liber, scotea la iveală reacţii, atitudini, comportamente care erau ale mele. Nu puteam trişa. Şi se mai întâmpla ceva. Mai repede decât mi-am imaginat, prin Oldlee, am parcurs timpul înapoi, ca într-o şedinţă de hipnoză regresivă. Priveam cu surprindere cum ieşea la iveală aceea femeie tânără, de odinioară, pe care o uitasem. Era nou, era derutant. Descopeream o mulţime de lucruri pe care nu le ştiam despre mine, sau peste care trecusem cu prea multă uşurinţă. De ani buni mă gândesc frecvent că nu mi-ar plăcea să reiau ciclul experienţelor mele anterioare. Dacă mi s-ar oferi posibilitatea de a mă întoarce în timp m-ar apuca groaza, indiferent ce scenariu mi s-ar propune. Prin Oldlee, însă, amintirile despre mine însămi năvăleau una peste alta şi mă întorceam cu plăcere la ele. Jocul devenea incitant, profund, dureros.

L-am urmat pe Tiberiu pe poteci străjuite de stânci înalte, am înotat în lacuri, mi-a arătat cum se bate el cu monştrii și când muream mă învia! M-a dus în Blackrock Depths, printre şuvoaie de lavă şi prăpăstii ameţitoare ca să-mi arate bossul din Molten Core, pe fiorosul Ragnaros the Firelord. Trebuia să trec peste un râu de lavă care curgea ameţitor pe sub picioarele mele și abia îmi ţineam echilibrul pe zalele unui lanţ uriaş ce lega cele două maluri între ele. Eu am un rău de înălţime foarte accentuat şi am constatat cu stupoare că particip senzorial la ceea ce i se întâmplă magului meu. Că nu mai sunt doar în faţa unui monitor, ci şi dincolo. Unde, doamne?!

Urmăream cu încordare modul în care personajul Tiberiu se mişca în faţa mea. Încercam să trec dincolo de filtrul pe care îl impunea jocul, obişnuită fiind să descifrez gesturile şi reacţiile oamenilor. (Deh! Defect profesional!)

Îmi arăta, cu un fel de încântare, epatând desigur, că instanţa aceea complicată funcţiona.

„Am făcut-o să meargă”, mi-a explicat.

„Impresionant, dar arată cam fioros”, am încercat eu să-i fac un compliment. L-a primit cu plăcere, fiindcă a făcut câţiva paşi de dans. L-am aplaudat, apoi am murit instantaneu, fiindcă mi-a sărit în spate o vâlvătaie „vie” de flăcări.

„Uită-te şi tu pe unde mergi. Și stai în spatele meu, că atragi lighioanele pe tine!”

„Sunt prea mari ăştia pentru mine şi nici nu ştiu cum să mă descurc cu magul ăsta al meu”, am zis cu obidă.

„Ți-am crescut viaţa şi rămân eu cu Achille. Hai la boss!”

Bossul era o arătare de foc, mare cât un munte.

„Îl poţi omorî?”

„Nope! Trebuie raid de 40 de oameni. Încercăm să facem unu' mâine. Hai să te scot de aici!”

„Mi-ar plăcea să am un cal”, am zis obosită să-l tot caut pe hartă, când pe Tiberiu, când pe Achille.

„He-he! Îţi trebuie level 40.”

„Atunci n-o să am niciodată un cal! Nu ajung eu la levelul 40, nici într-o sută de ani!”

Eram sinceră. Nu mă descurcam cu questurile, cu talentele personajului meu, cu butoanele tastaturii şi nu aveam curajul să întreb nimic. Remarcasem că solicitudinea celorlalţi jucători lăsa de dorit, iar eu chiar nu ştiam ce să-i întreb. Despre sprijin din partea lui Alin, nici nu putea fi vorba. Mă străduiam să învăţ singură un joc foarte complicat, fără să ştiu engleză şi-mi era clar că nu-i voi da de capăt. Să învăţ limba engleza peste noapte era exclus, iar „Google translate” abia apăruse, iar la vremea aceea, în 2006, pe lângă faptul că nu aflasem eu de el, permitea traducerea numai din şi în engleză, chineză şi arabă.

Eram încă în „Vanilla”...

După infernul din Blackrock Depth, Eastvale Logging Camp mi s-a părut o reîntoarcere în Eden. O poiană delicat vălurită pe sub copaci cu coroană bogată, probabil stejari, animată de zborul păsărelelor şi de o ceată de copii alergând. Flori şi smocuri de iarbă înaltă, trei căsuţe risipite pe sub copaci şi mult verde, o consistentă inundaţie de verde. Linişte pastorală şi siguranţă.

Un grajd cu cai, cu ţarc de lemn în faţă şi, alături, căsuţa lui Drake Lindgren, o căsuţă frumoasă din bârne masive de lemn, cu finisaje atent studiate și acoperişul albastru, cu lucarnă. Mobilierul, tot masiv, dar cu o linie elegantă, şemineul aprins, sticle de vin aşezate pe poliţa de deasupra focului, n-am înţeles de ce, probabil ca nu era vin, şi o cunună mare de flori albe aşezată pe perete, aveau un aer sărbătoresc. Ca totul să fie ca la carte, în centrul aşezării trona un puţ cu ciutură, pe lângă care mişunau găini albe, iar câţiva ţărani încărcau de zor lemne într-o căruţă. Supervizorul Raelen, enervant de cicălitor, le repeta ca o moară stricată, că sunt obligați să-şi îndeplinească norma până la sfârşitul zilei. Mă bucuram copilăreşte de toate detaliile şi le comentam cu ironie şi încântare.

Călare pe calul său cu copite de foc, care se cabra nervos din când în când, paladinul Achille, în armură strălucitoare şi sofisticată, m-a lăsat vreo cinci minute să-mi fac numărul.

„Vino să-ţi iei calul, că mi-e cam somn”, mi-a zis în cele din urmă.

„POT?!”

„Acum poţi!”

Pe monitor, în medalionul de lângă portretul meu am văzut scris, level 40. Am rămas încremenită pentru câteva secunde.

„Hai aici, unde-s eu.” Era în ţarcul din faţa grajdului. „Dă trade!”

Am dat „trade” şi am primit un diamant. Achille m-a pus să-l vând lui Ralic Finn. L-am vândut și am luat pe el o grămadă de bani. Apoi, m-a dus la Randal Hunter, pe care l-am plătit cu 85 de „golds” ca să arunce asupra mea vraja prin care învăţam instantaneu să călăresc şi la Katie Hunter să-mi cumpăr un cal maro. Aici m-am încurcat puţin şi în loc de un cal, am cumpărat doi.

„Arunci unu!” m-a scos Achille din dilemă.

M-a învăţat cu răbdare cum să urc şi să cobor de pe cal şi cum să sar gardul ţarcului, apăsând pe spacebar la momentul oportun.

Eh! căluţul meu roib se împotmolea tot timpul în gard, în timp ce Achille plutea elegant pe deasupra lui, cu falnicul lui armăsar înveşmântat în zale strălucitoare. Nu mai încăpea vreo îndoială, trăiam într-o poveste. Toată adolescenţa mă visasem alergând prin păduri, străbătând munţi şi văi, călare pe un cal alb. M-am îndrăgostit instantaneu și de mine și de Achille!

După ce şi-a epuizat rezerva de răbdare, Achille a plecat „să se bage la somn”, iar eu am mai rămas în Eastvale Logging Camp să fac exerciții de echitație și să-mi analizez în detaliu senzaţiile şi sentimente care mă copleşeau. Când am închis calculatorul, noaptea aproape se sfârşise, afară se întrezăreau zorile. Mi-era atât de dor de Râpa din copilăria mea, de mine şi de caii mei albi, cu care alergam cândva pe coamele Parângului, căutând mereu o anumită poiană cu o căsuță mică și luminița ei izbăvitoare în faptul serii…