Felix mă învăluia în fiecare zi, mai mult decât în cea precedentă.

Felix mă învăluia în fiecare zi, mai mult decât în cea precedentă.*** Mă despărțea, cu îmbrăţişarea lui, pe mine de mine însămi şi de lumea despre care eu credeam că era a mea.

Într-o seară de aprilie, m-a luat de mână și a hotărât, fără să mă privească.

„Astă seară, noi doi facem dragoste.”

Mă eschivasem folosind diverse strategii. Nu voiam niciun angajament mai ferm, dar nici nu puteam întrerupe prezența lui cotidiană în viața mea. Credeam eu, că atâta vreme cât rămâneam învăluită într-o ceaţă uşor misterioasă și eram inaccesibilă, puteam pluti prin timp, într-o poveste prelungită și confortabilă. Aiurea! Felix m-a asimilat, urgent, cu ceaţa mea misterioasă cu tot. Mi-a spus cu un zâmbet ironic şi o ghiduşie deliberată: „Nu e nicio grabă. N-am de gând să plec nicăieri.”

Am trecut pe sub arcade de pomi înfloriți. În urma troleului, ele se închideau și se topeau continuu în lumini multicolore. Am pătruns dincolo de o ușa de fier, o ușă masivă, amenințătoare și am tot urcat pe o scară în spirală. Sus, foarte sus. Când am terminat de urcat, m-am trezit într-o cușcă. Felix nu glumise când spusese ca mă închide într-o „celulă”. Dacă-mi întindeam brațele, atingeam cei doi pereți laterali. Din instinct am căutat să ajung la fereastră, o spărtură pătrată de la capătul patului, fiindcă încăperea în care mă aflam era, de fapt, un pat cu patru pereți. Într-un cuib de sub streașină, prezența mea a neliniștit doi guguștiuci. Cerul, decupat de acoperișuri dezordonate și înecat de lacul de lumini ale orașului, făcuse aerul din „celulă” mai respirabil.

M-a întors către el, concentrat, întârziind fiecare gest, făcându-l să curgă într-o mângâiere. A desprins pe rând, una după alta, hainele de pe mine.

„Scoate-l și pe ăsta!” i-am întins eu degetul inelar pe care aveam un inel de platină cu un diamant, un dar de la bunica mea. „Vreau să nu ne despartă nimic.”

Am coborât înăuntrul meu, sau am urcat... chiar nu știu.

Îl priveam cu o curiozitate timidă, ascunzând, pe cât îmi era cu putinţă, interesul de a-l studia amănunt cu amănunt. Se amuza. Defila regeşte prin senzaţiile, prin gândurile, prin trupul meu de fecioară, transfigurată definitiv de sclipirile unei pietre preţioase unice, cea pe care o primisem de la Tom. De la el știam că las o urma clară în mintea și în senzaţiile unui bărbat. Mă bazam pe asta.

Revăzând filmul de la capăt, nu era adevărat că Felix nu se grăbea. Se grăbea. Tot ce făcea, chiar şi cel mai banal lucru, era o avalanşă care te prindea în vârtejul ei. I-am simţit instinctiv pericolul, permanenta ei amenințare. El părea să nu ia în seamă teama mea. O anihila deschizându-mi o poartă după alta. Erau porţi dincolo de care ştiam ce o să găsesc, fiindcă la asta visasem necontenit. Dincolo de altele, însă, realitatea devenea nouă, surprinzătoare. El făcea trecerea de la una la alta fără niciun efort, ca şi cum ar fi urcat dintr-un tramvai în altul. Tocmai asta mă înspăimânta. Devenise un râu în care înotam dusă de forţa curentului şi era alarmant că nu-mi trecea prin cap să trag la mal. Valurile lui erau mângâiere, plutire, limpezime. Nopțile de deasupra erau profunde, cu toate stelele rotindu-se spre pământ, ca diminețile să devină concrete, cu praf şi sudoare de călătorie într-un autobuz aglomerat. La fel de concret era și paharul de lapte bătut, cumpărat cu cinzeci de bani și băut îndelung, ca să mai câștigăm puțin timp, să ne mai privim unul pe celălalt, pândindu-ne.

Luasem oraşul în stăpânire. Îl cuceream, bucată cu bucată, adăugându-i în fiecare zi amintiri noi şi obligându-l să-şi consemneze pe hartă insulele pe care au poposit nopţile noastre de dragoste. Aceste hărţi, în mod sigur, se transmit spre arhivare într-una din „bibliotecile” universului. Nici nu poate fi altfel.

Peste ani, îl întrebasem pe Felix:

„Care e deosebirea între a face sex şi a face dragoste?”

„Diferenţa o faci tu”, mi-a răspuns Felix, sprijinindu-mi obrazul în palma lui.

„Cum adică, explică-mi!”

„N-am ce. Ştii foarte bine.”