Aveam încă 25 de ani și călătoream prin ˛ținuturile undeazilor

Aveam încă 25 de ani şi călătoream prin ţinuturile undeazilor*. Pe jos, că levelul 40, când învățam să călăresc un lup, era încă scufundat în zări obscure şi blocat în questuri cu poveşti lungi și încâlcite. Oboseam traducându-le cuvânt cu cuvânt, înţelegând, în cel mai fericit caz, jumătate din mesajul pe care se chinuiau să mi-l transmită. Apoi urma partea cea mai plină de haz. Îi ziceam eu, marea bântuială. De cele mai multe ori nu ştiam ce trebuie să fac și unde să mă duc. Dar nici nu conta. Plecam în cercetare şi cercetam ore în şir, spunându-mi că „băieţii” talentaţi de la Blizzard, sigur, se gândiseră la mine când puseseră atâta subtilitate și umor în fiecare detaliu al jocului. În mod firesc, ajungeam la saturaţie. Atunci mă distram urmărind „vajnicii” eroi care treceau întâmplător pe lângă mine. Cădeam în extaz în faţa vreunuia, încremenit pentru câteva secunde la o margine de drum. Mă gândeam c-ar fi un gest potrivit să-mi exprim admiraţia, dar îmi aminteam de Arden şi-mi trecea orice chef. Îi ajutam cu plăcere pe cei cu level mai mic ca al meu şi eram foarte fericită când îmi mulţumeau. Nu o făceau chiar toţi, dar nu avea prea mare însemnătate.

Într-o seară, după o zi plină de aventuri inutile, mă odihneam, aşezată comod pe o buturugă de brad, lângă zidurile Ruinelor din Lordaeron. Rătăcisem prin Eastern Plagueland şi n-ar fi fost cazul, ținutul fiind mult peste nivelul meu. Dedesubt, în adâncurile pământului, undeazii construiseră fabuloasa lor Capitală, Undercity. La picioarele mele, panta cobora spre o vale îngustă şi înverzită, mai degrabă un fel de şanţ de apărare, din care apa dispăruse şi în locul ei crescuseră nişte albăstrele firave şi cam pixelate, parţial din vina calculatorului meu, cam uzat fizic şi moral, la aceea vreme.

Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este doar deşertăciune și vânare de vânt... îmi defineam cu umor trist strădania de a lupta fără sorţi de izbândă, concomitent cu lumea, cu mine însămi și cu jocul. Așa, invocându-l pe Solomon, apăsarea ruinelor din spatele meu nu mi se mai părea atât de grea, în timp ce priveam nişte corturi aşezate pe malul celălalt al văii. Îmi dădeau un fel de siguranţă şi îmi strecurau subtil dorinţa de a continua. Puteam să trec pe malul celălalt al văii şi gata cu singurătatea.

Zepelinul, corabia zburătoare care face curse regulate spre Orgrimmar şi Stranglethorn Vale, aluneca pe deasupra brazilor înalţi şi întunecaţi. L-am descoperit doar după ce mi-a băgat spaima în oase. Invadase ameninţător cerul de deasupra capului meu şi în primele secunde n-am ştiut ce se întâmplă.

„Ha, ha! Chiar m-am speriat!” am exclamat surprinsă, concluzionând: „Deci jocul acesta chiar e tare!”

Atunci a trecut Decebaal pe lângă mine.

„Decebalus per Scorilo!” am scris cu litere albe, adică pe chatul general, şi am dat drumul exclamaţiei „savante” în frunzişul întunecat al pădurii din ţara morţilor vii, sau a viilor morţi, nu ştiu exact.

„Ye!” a fost răspunsul.

Spre bucuria mea, Decebaal avea chef de vorbă. A urmat tatonarea de rigoare: eşti fată? câţi ani ai? de unde eşti?

„Nu vrei să vorbim pe Ventrilo? E un progrămel care se instalează uşor.”

M-a ajutat cu o răbdare surprinzătoare să-mi instalez «progrămelul» şi, astfel, s-a asigurat că sunt fată. O vreme am vorbit în fiecare seară. Îl nemulţumise destul de tare ceva legat de joc. Critica înverşunarea unora de a se fi scufundat cu totul în lumea aceea virtuală. Dacă înţelegeam bine, era supărat că unii o confundau cu propria lor realitate. Decebaal a devenit prietenul meu. Alegeam mesaje simpatice şi discret măgulitoare. Făceam eforturi să-i ţin treaz interesul pentru mine, sperând că mă va ajuta să progresez în joc. Warriorul meu trebuia să fie dus de mână în mai toate împrejurările, iar întrebările mele erau ale unui „noob absolut”. Încercam să intru în party-uri, dar, aproape de fiecare dată, după o testare scurtă a abilităţilor mele războinice, nu mai prezentam nici un fel de interes pentru partenerii găsiţi la întâmplare pe tăpșan şi eram abandonată. Nu mă supăram. Eram conştientă că nimeni nu avea timp de pierdut privind cum îmi împiedic eu warriorul de toţi copacii care-i ieşeau în cale.

Surpriza, pentru mine, a fost că pe Ventrilo, vorbeam pe canalul ghildei Maat. Se întâmplase o minune. Mă chinuisem să găsesc oameni din Maat, sperând că aş putea să mi-i fac prieteni, şi acum aveam la dispozitie o listă întreagă. N-am folosit însă această oportunitate. De altfel, după bârfele care circulau pe seama ghildei Maat, nici n-am prea avut curajul. Citisem Regulamentul afişat pe portalul ghildei. Era semnat: God of the God. Așa se autointitulase liderul ei. Aplicaţia pe care trebuia să o faci pentru recrutare mă inhibase total. Părea una pentru admitere la Harvard sau Princeton.

Gosupisoi îl cunoștea pe Decebaal. Mi-a spus că e un jucător experimentat şi are un character de level 60 în Maat.

Evident, că nu a avut timp să mă ajute „să cresc”, aşa cum sperasem eu. Avea alte probleme pe cap!

Într-una din seri, era în Scarlet Monastery, unde trebuia să ajung și eu.

„Ce faci la levelul tău, acolo?” l-am întrebat.

„Un quest pe care l-am lăsat nefăcut. Ai văzut instanţa?”

„Nu.”

„Poţi veni cu mine, că sunt singur.”

Am intrat în instanţă. Decebaal mi-a poruncit să rămân mult în spatele lui şi să mă uit de la distanţă la vitejiile lui. Hm! La fel îmi spusese, altă dată, și Tiberiu.

La scurtă vreme, după ce ne-am cunoscut, Decebaal m-a întrebat:

„Vii în ghilda noastră?”

„În Maat?”

„Nu. Facem o ghildă nouă.”

„Aş veni, dar sunt în ghildă cu Gosupisoi. Ea are de fapt grijă de mine, altfel chiar n-aş pricepe mare lucru din ce trebuie să fac eu pe aici, prin Azeroth. Apoi, prietenul ei, a zis că poate ne bagă pe amândouă în Maat”.

„Păi, ei sunt deja la noi.”

Liderul noii ghilde era Wand. Am fost impresionată. când s-a arătat preocupat de soarta mea. Eram în Desolance, într-un sătuc al trolilor. Ajunsesem la concluzia că totuşi merită să înfrunţi un deşert, dacă vei găsi, la capătul drumului, ţărmul înverzit al unei mări cu apa de cristal. Da. După ce am trecut prin emoţii și peripeţii care au pus la grea încercare vitejia mea de warrior, dornic să ajungă tot timpul la marginea orizontului, am ajuns în Shadowprey Village. La picioarele mele se întindea marea şi eu îmi mobilizam ultimele resurse fizice să fac o baie sănătoasă în apa de cristal, apoi să mă duc la culcare.

„Eşti cam praf. Să vedem ce putem face pentru tine. Nu prea avem oameni de levelul tău în ghilda!” mi-a zis, pe whispers, Wand.

Un fel de maimuţă plină cu ciucuri atârnați pe ea ţopăia în faţa mea. Prima reacţie a fost să ripostez, să mă apăr.

„Salut GM! Ce urât eşti!” am zis, după ce am înţeles că maimuţa era chiar Wand.

M-am aşezat în mijlocul potecii, pentru că şi el făcuse la fel.

„He, he! Ăsta-ţi place?” m-a întrebat, şi s-a transformat într-o felină neagră.

„Aha, eşti druid! Îmi plac druizii, dar să fie night elfi. Vacile de la Hoardă sunt urâte rău.”

A doua zi era programată prima reuniune a ghildei. Eu mi-am imaginat că ne vom strânge toţi în piaţa mare din Orgrimmar, sau pe platoul din faţa cetăţii, aliniaţi ca la carte, ca să ne inspecteze ofiţerii. Deh! aşa vedeam eu jocul!

Wand era foarte pătruns de eveniment. Nu avea somn. Mă rog, chestia cu nopţile albe pe meleaguri WOW-iste este destul de frecventă, dar atunci, în seara aceea, Wand avea motive temeinice să nu poată dormi.

„Ar trebui să merg în Scarlet Monastery, acolo cred că au echipament pentru mine” i-am zis lui Wand.

Decebaal alegase prea repede prin instanță, nu apucasem să văd aproape nimic ca lumea. Apoi, el culesese toate armele și armurile ce „picaseră” de la „boși” și mă abandonase în Biblioteca din Scarlet Monastery. Când l-am întrebat ce să fac acolo a râs și a zis: „Apucă-te să citești cărțile astea!”

„Mergem acum! Tot nu pot dormi. Am emoţii pentru întâlnirea de mâine cu ghilda” a zis Wand.

A venit cu noi și un warrior. Wand l-a pus la treabă. Îl privea de la distanţă, cu superioritatea celui puternic, care rezolva momentele de criză cu un spell (a se citi vrajă) dat la timpul potrivit.

„Tu nu intra prea în faţă, n-are rost să mori degeaba. Tankul se descurcă şi singur.”

Vorbeam pe Ventrilo. Vocea mea, alto spre bas, uşor voalată, desigur că nu a trecut neobservată. Aparent fără nicio legătură, Wand a început să-mi povestească, printre altele, că a avut o prietenă tocmai din India. Toată familia ei juca WOW, adică soţul, fiul şi fiica.

„Am stat de vorbă nopţi întregi, inclusiv despre preţul pantofilor pe meridianele lumii” se amuza Wand, amintindu-şi de doamna din India.

Ce făceam eu în Scarlet Monastery, în timp ce ei săvârşeau fapte de vitejie? Mai nimic. Admiram în extaz nişte fântâni arteziene şi meditam: „Ce mănăstire frumoasă! Un adevărat Versailles!” Am urmărit ce face tank-ul. A fost o lecţie foarte bună. Și Ligia mea trebuia să înveţe care e rolul tank-ului într-o instanţă.

La scurtă vreme, după ce am ieşit din Scarlet Monastery, am primit un mesaj pe whispers.

„Ai puţin timp, să mă ajuţi să omor un raptor mai special? Vreau un item de la el. Sunt eu, Wand.”

„Cu multă plăcere” am răspuns imediat.

„Am omorât un mag de la Alianţă şi s-ar putea să avem probleme. Din experienţă, ştiu că o să revină cu un char de level mare şi o să ne omoare”, m-a avertizat Wand.

Chiar aşa s-a şi întâmplat. Un night elf, foarte bine echipat, şi-a făcut apariţia şi l-a omorât pe Wand cu o singură lovitură, apoi pe mine, fiindcă îi sărisem în spate.

„O să se plictisească şi o să plece. E un război al nervilor. Eu am timp să aştept, tu?”

„Nicio problemă” am răspuns şi m-am instalat confortabil în iarbă, lângă trupul meu mort.

Cum aveam de așteptat ca să se plictisească night elful și să plece, Wand mi-a explicat despre cum e clasa rogue.

„Sunt criminali, pur şi simplu. Şi parşivi. Se pot face invizibili, dau nişte stun-uri foarte tari şi sunt foarte agili.”

Wand avea o delicateţe specială în conversație. Deşi atât de diferiţi din punctul de vedere al jocului, druidul şi rogue-ul lui Wand erau evident aceeaşi persoană. Am fost tentată să-i spun cine sunt în realitate. Eram sigură că va reacţiona pozitiv. „Da, cred că o să-i spun”, am hotărât eu.

La întâlnirea de a doua zi cu ghilda, cel care a vorbit, stabilind regulile, a fost Decebaal, nu Wand. După vreo două săptămîni, tot el a poruncit pe chatul ghildei: „Părăsiți ghilda că o refacem fără străini!”

„De ce i-aţi dat afară pe străini?” l-am întrebat.

„Erau slabi. Facem o ghildă doar cu ai noştri.”

Mulţi din ghildă fuseseră în Maat. I-am întrebat de ce părăsiseră ghilda, că doar era o ghildă renumită. Mi s-a explicat: pentru că e prea multă segregaţie acolo; pentru că se cultivă o anume elită şi nu prea ai loc în raiduri; pentru că nu poţi să faci rost de echipamente epice.

Sub calmul şi amabilităţile de pe chatul ghildei mustea o stare de conflict, pe care doar eu nu eram în stare să o percep. Din punctul meu de vedere totul era minunat. Wand îmi plăcea, aveam relaţii „sus puse”, adică acces direct la liderii grupului, iar lucrul acesta era cu mult peste ceea ce sperasem să obţin vreodată. Însă, Decebaal devenea tot mai inaccesibil, pe măsură ce îi creştea popularitatea în ghildă. Între timp, a abandonat shamanul, pe Decebaal, şi a devenit peste noapte paladin. Se numea Odin.

I-am zis:

„Aşa să tot joci WOW! Nici nu apuci bine să ceri ceva, că toată lumea sare să te ajute.”

„:D!” mi-a răspuns el, cu emoticonul care înseamnă rânjet.

Nu a mai trecut prea multă vreme. În ghildă era mare agitaţie. Evenimentele decurgeau ca într-o dramă clasică, în care punctul culminant se suprapune cu deznodământul şi apoi te scoate pe brânci din sala de spectacol.

Toată lumea părăsea ghilda.

„Ce se întâmplă în ghildă?” am întrebat, în timp ce citeam pe chat scris cu majuscule: „NE ADUNĂM ÎN UC LA ĂLA CU TAILORING!!!” Adică în Undercity, lângă maestrul de croitorie.

Cineva binevoitor mi-a explicat:

„Spargem ghilda.”

„De ce?”

„Odin l-a pedepsit pe unu, iar Wand, când a intrat l-a avansat din nou. N-a fost corect să-i calce autoritatea. Odin s-a supărat şi a ieşit din ghildă. Ce-a făcut Wand pentru ghildă? Nimic, în timp ce Odin a pus mult suflet. Părăsește ghilda şi hai în Undercity!”

Neîndoielnic că aşa trebuia să fac. Soarta lui Wand fusese pecetluită. Urma să se trezească singur în ghildă.

Când am ajuns în Undercity, în jur de 30 de oameni erau strânşi în jurul lui Odin, care lucra de zor la constituirea noii ghilde. Era impresionant. Parcă ne pregăteam pentru un raid împotriva Alianţei.

Oamenii din ghildă erau foarte prietenoşi cu mine. Obiectivul principal al tuturor era să egaleze performanţa ghildei Maat, chiar dacă nu era formulat în mod expres. Odin ne convoca periodic la şedinţe pe Ventrilo, făcea strategii de progres pentru „greii” ghildei, stabilea reguli, le supunea la vot pe forumul ghildei. Vinerea, bucureștenii se întâlneau la „bere”. Am început să recunosc oamenii şi după voce. Chiar am trecut peste principiul neimplicării directe şi am vorbit la una dintre şedinţe, încercând să mediez o stare de tensiune apărută între Odin şi Hanuk, care critica atmosfera cazonă pe care Odin o instituia treptat în ghildă. Hanuk avea peste 40 de ani, fusese în Maat unde se certase cu un tip care, așa cum spunea ea, sărise peste cal și o jignise pe fiica ei.

Am avut succes fiindcă Odin a organizat o petrecere în piața mare din Orgrimmar, transmisă pe Ventrilo. A fost chiar amuzant.

E ciudat, dar și acum, după mai bine de zece ani, simt amărăciunea lui Wand, străbătând spațiul și timpul, și încâlcindu-se în ramurile copacilor din curtea casei mele. Aceiași copaci care asistaseră la bucuria și emoțiile lui Wand din noaptea în care își înființase ghilda. Am vorbit cu el atunci când rămăsese singur în ghildă. I-am spus că eu mizasem pe el şi că îmi părea foarte rău de întorsătura neplăcută a lucrurilor. La scurtă vreme am constatat cu tristețe că druidul Wand nu mai exista. Fusese șters, sau mutat pe un alt server.