Serile „La trei baloane” erau, una după alta, o sărbătoare. Felix era vesel în mod constant. Era substanţa de bază din care era el făcut, din care se hrănea. Viaţa, pentru el, era foarte colorată, oamenii erau fascinanţi, lumea era un spectacol. Doar câinii îl atacau cu consecvenţă şi l-au muşcat de câteva ori destul de rău.

„De ce m-or fi atacând pe mine câinii?! Nu mă ratează nici unul!” mă întreba el, foarte amărât. Lui îi plăceau câinii.

„Miroşi a motan în călduri” îi răspundeam, mai în glumă, mai în serios.

În micuța încăpere de „La trei baloane” nu puteam să stăm decât unul în braţele celuilalt. În asemenea condiţii, e aproape imposibil să nu te sufoci. Nu a fost aşa. Ore în şir, proiectam pe tavan filmul întâmplărilor la care celălalt nu participase. Copilăria, iubirile, traumele, prietenii, duşmanii deveneau treptat şi biografie a celuilalt.

Mie îmi plăceau, în mod deosebit, poveştile despre femeile pe care le cunoscuse înaintea mea. Instinctiv culegeam informaţii despre câmpul de luptă, cu care făcusem deja cunoştinţă. Eram surprinsă că, deşi „poveştile” păreau încheiate definitiv, atunci când vorbea despre fostele lui iubite, întrezăream o undă de afecţiune pentru fiecare dintre ele. Asta mă punea în gardă, dar, într-un fel, mă şi liniştea. Și îmi plăcea.

„Acum e rândul tău, spunea Felix. Dar nu vreau să mai aud povestea lui Tom. Vreau una mai recentă.”

„Nu prea am ce să-ţi povestesc. Nu găsesc nimic spectaculos prin biografia mea, îi spuneam eu.”

„Ei, nu! Chiar vrei să te cred? Ştii ce mi-a zis un tip de la medicină, după ce-am dansat, odată, la «Universitas»? – Să-mi spui când te plictiseşti de gagică, că vreau să mă bag eu pe ea. Dacă n-am trecut eu pe lângă tine, sigur n-au trecut nici alţii.”

„Nu mi-a fost chiar uşor, trebuie să recunosc. Dar e nerelevant. Ce, vrei să-ţi enumăr tipii care au vrut să se culce cu mine?! Cam toţi cei cu care am vorbit peste cinci minute, ţi-e clar asta, nu?”

„Nu mi-e clar, deloc!”

„Bine, atunci rămâi, aşa, neclarificat!”

„Nu te-a prins niciunul la strâmtoare?”

„De tehnica Șeherezada ai auzit? Era cât pe ce să ţi-o aplic şi ţie. Ţi-aminteşti faza cu cheia care ţi-a căzut în manşeta pantalonilor?”

„Da măi, ce m-am ofticat în seara aia!”

„Crezi că eu o uit? M-ai tras de păr că am râs de tine şi pe urmă, tot tu: Iartă-mă, iartă-mă, că n-am vrut…”

„Ai fost cinică.”

„Ai încercat să-mi forţezi mâna. Recunoști?”

„Nu recunosc nimic!”

Întâmplarea începuse la barul „Dunărea”. Poate n-are legătură, dar a fost una din clădirile care au căzut la cutremurul din ′77. Îmi plăcea barul. Era acolo un acvariu foarte mare cu peştişori exotici pe care nu mă săturam să-i privesc.

Trecuseră câteva săptămâni de la plimbarea prin Grădina Botanică, timp în care ne văzusem zilnic, cu excepţia ultimelor două zile, în care, după spusele lui, fusese la Brăila, să-şi sărbătorească ziua de naştere. Reîntâlnirea a fost plină de exuberanţă. Îi cumpărasem un album cu reproduceri după lucrările lui Chagall, de care eram îndrăgostită, şi am făcut tot posibilul să-l conving să-i placă și lui. Dusă de val am zis:

„Cred că pot să stau cu tine zile şi nopţi în şir, fără să mă plictisesc”.

Replica a venit prompt:

„Şi eu. Şi sunt foarte fericit că putem începe din seara asta.”

Felix a aşezat pe masă o cheie. Nu-mi mai puteam retrage cuvintele. Apoi, ceva înăuntrul meu îmi spunea, destul de ameninţător, că de omul din faţa mea nu voi putea să mă mai despart niciodată. Păreau să ştie asta toate celulele mele. Îmi era atât de cunoscut de parcă era propriul meu sânge! Doar vreo doi, trei neuroni se mai încăpăţânau să vadă lucrurile altfel. „’Om vedea ce iese”, mi-am zis în gând. Reuşisem să mă eschivez tuturor stratagemelor lui de a se culca cu mine, fără să-l refuz categoric. Mă provoca din nou şi mă surprinsese fără portiţe de retragere. Dacă îl refuzam, ar fi intrat în joc vanitatea și riscul de a ne despărți în secunda următoare.

În timp ce troleul aluneca pe sub luminile aprinse ale oraşului, eu îmi construiam în minte strategia: „O să ne despărţim, dar mâine dimineaţă. În noaptea asta va fi sărbătoare, iar Șeherezada va trebui să strălucească, fiindcă în mod clar nu mă culc cu el!” a fost gândul meu.

Am intrat pe poarta unei clădiri frumoase de lângă Grădina Icoanei şi Felix a început să se caute prin buzunare. Cheia, pe care mi-o arătase în bar, dispăruse cu desăvârşire. Am revenit în stradă şi eu m-am pornit pe un râs din care nu dădeam semne că mă voi opri curând. Jubilam, pentru că totul se aranjase de la sine. Felix m-a apucat de păr şi m-a întors către el ameninţător. S-a calmat repede şi m-a luat în braţe. „Dă-o dracu’ de cheie!” A fost concluzia finală şi m-a condus la căminul din Grozăveşti

„Cum o fi ajuns cheia aia în manşeta pantalonilor nu pot să-mi imaginez. Când m-am dezbrăcat, cling, cling, cling pe parchet. Am tras o înjurătură şi m-am pornit pe râs, că l-am trezit pe Marius din somn. Mi-a zis: – Râzi, bă, mai încet că nu pot să dorm şi mâine am actorie cu Bibanu!”.

Felix nu putea fi rău. Îşi iubea deopotrivă prietenii şi duşmanii. Celor din urmă, le găsea justificări. Îi scuza cu candoare. Da, iubea oamenii pentru ceea ce îi particulariza, dar şi pentru rolul pe care el îl atribuia fiecăruia.

Ne împărtăşeam tot ce trăisem în timpii în care fusesem separaţi unul de celălalt. Construiam împreună, cu nerăbdare, o lume atât de frumoasă încât ne temeam să nu fie doar o iluzie, un vis din care să ne trezim pe nepusă masă, înainte ca fiecare din noi să fi reuşit să se dăruie celuilalt până la capăt.

Când ne asfixia „palatul nostru regal”, fiindcă eram la doi paşi de cel adevărat, din centrul Bucureştiului, ne duceam să-i dăm târcoale până constatam că tot mai bine e în patul nostru, „La trei baloane”. Colindam străduţe pitoreşti, retro, le ziceam noi, şi înserările acelea n-au mai avut nicicând termen de comparaţie. Apoi, aveam teatrele cu lumea lor sclipitoare şi inepuizabilă, micile cârciumioare şi cluburile studenţeşti, plus întreaga cohortă de colegi ai lui Felix de la Institut, care aveau în sânge spectacolul şi ştiinţa de a sărbători orice. Uneori îmi era aproape teamă să mă identific cu starea aceasta de sărbătoare, deşi ea era a noastră şi era adevărată.

Trebuia să facem faţă unor amănunte cotidiene fără nimic strălucitor în ele, fiindcă nu eram doar zeii solari, strălucind arcuiţi în îmbrăţişări sculptate în noapte. Aveam probleme acute cu reşoul pe care se prăjeau agale cartofii curăţaţi în vârful patului, cu întorsul pe dos al buzunarelor, ca să găsim terorizanţii 30 de bani pentru tramvaiul de a doua zi, cu frigul care venea implacabil peste noi şi el tocmai își vânduse paltonul în primăvară.

Dar, tot ce făceam împreună, devenea stare de excepţie. Exclusiv a noastră. Felix îmi fusese dăruit mie. Evaluam cu exactitate asta. Nu eram câtuşi de puţin o gâsculiţă cu mintea înfundată, care îşi imagina că e Ileana Cosânzeana care-l merita pe Făt-Frumos, aşa, prin natura lucrurilor. Nu fusesem un personaj destinat să stea în tribună şi să se uite de sus în jos la lume. Ieşisem în arenă şi ştiam că acolo e o luptă dură. Nu fusese uşor. Ca tacâmul să fie complet, trecusem, bineînţeles, prin câteva înfrângeri spectaculoase, dar reuşisem să-mi conserv libertatea şi egoismul. Detestam ideea de a fi dependentă de cineva. Nu lăsasem niciodată pe nimeni să mă ia în stăpânire şi nu doream să-mi asum destinul nimănui. Vanitatea, cu care eram înzestrată din belşug, crescuse în mine un monstru, totdeauna la pândă şi gata să sfâşie. Evident că lăsam să se întrevadă asta. Îmi convenea şi mă scutea de multe neplăceri. Tranşam repede orice poveste: „Prieteni, ori ne sfâşiem! Dar vezi că nu las nicio fărâmă din tine!”

Acum lăsam un bărbat să mi se dăruie cu trup şi suflet şi încercam să fac la fel. A fost cel mai desăvârşit octombrie de pe lume. Atunci ni l-am dăruit reciproc pe Alin.

„Eşti singura mamă pe care o poate avea fiului meu!” a spus Felix. Apoi a adăugat: „Aş fi vrut ca mama mea să semene cu tine!”

PARTEA A II-A — deschidere