Eram scufundată într-un fel de letargie şi creierul meu se relaxa bucăţică cu bucăţică. Alternam între somn și decizia de a deschide una dintre cărţile de la capul patului meu, în ambianţa sonoră a canalului de ştiri. Era ritualul obligatoriu ca să alunec în învăluirea unui somn săţios.

„Dormi?” m-a întrebat Alin.

M-am întors brusc la realitate.

„ Nu.”

„Hai să-ţi arăt un Matrix în faşă. Vino să vezi ce-au făcut din Warcraft!”

M-am conformat cuminte, deşi sunt destul de violentă când mă trezești din somn. „Ce poate fi aşa de grozav?” bombăneam în mintea mea, dar nu-l puteam refuza.

„Ce-i asta?”

„World of Warcraft, un joc nou de la Blizzard.”

Da, sunt un gamer şi îmi asum această calitate, chiar dacă par destul de caraghioasă când o recunosc în faţa oamenilor serioşi, gravi şi cu capul pe umeri. Am jucat o perioada îndelungată Warcraft şi mi-a plăcut. Am jucat Diablo şi Vampire, am cochetat cu Starcraft şi am încercat diverse 3D-uri cu împuşcături şi curse de maşini. Îmi plăceau jocurile frumos desenate şi din acest motiv am păstrat vreme îndelungată King of the road. Ore în şir, conduceam un camion imbecil care se tot strica sau se dădea peste cap. Mi-ar fi plăcut să fiu şofer de tir. „Îmi place să călătoresc cu drumul”, era justificarea mea, dacă cineva era curios să afle de unde venea o astfel de încăpățânare copilăroasă de a mă juca. În sfârşit, m-am aşezat înarmată cu multă răbdare lângă Alin, care încerca să se orienteze în jocul, inedit chiar şi pentru el, deși avea o mică sală de jocuri pe calculator. O făcea cu surpriză, cu încântare.

World of Warcraft era un joc fascinant! De la bun început, deveneai un personaj dintr-o lume fantastică. Erai transferat înăuntrul unui desen animat, sau mai precis într-un basm, în care te puteai mișca după după cum te tăia capul. O lume în care te puteai scufunda cu totul.

„Ce frumos e făcut!” a exclamat Alin.

Între timp, îşi alerga personajul dintr-o parte în alta a ecranului.

„Asta e zona de iniţiere şi se numeşte Northshire Valley. Hai să vedem unde ne duce drumul ăsta?” a decis de unul singur şi a depăşit în goană un zid înalt, acoperit cu olane de ţiglă roşie, fără să-mi dea timp suficient să admir portalul fastuos al catedralei din Northshire Valley şi vitraliile ei impresionante, sau să înţeleg ce discuta el cu un personaj înţepenit în faţa catedralei.

„Ce ai vorbit cu ăla?”

„Mi-a dat questuri de făcut. N-ai văzut?”

De o parte şi cealaltă a drumului, pe sub copaci se plimbau liniştiţi nişte lupi cenuşii.

„Cred că pot să omor lupii ăştia, dar mai bine rămân pe drum, să vedem ce e mai departe.” Am ajuns la o răscruce de drumuri. „Aici e Goldshire. Sunt questuri de făcut şi aici, dar nu stau acum să le fac”, m-a lămurit Alin.

„Ce clădiri frumoase!” am exclamat eu.

Mai văzusem şi altele printre copaci şi, după logica mea, le-aş fi explorat pe toate, sau măcar aș fi încercat să văd dacă pot, însă Alin se grăbea foarte tare. L-am lăsat în pace. Îl rugasem de mai multe ori să se mişte mai încet, dar nu mă luase în seamă.

„Intră puţin, te rog, în clădirea asta din stânga.”

„Să văd dacă pot. A, e un han! Aici poţi să te întorci de oriunde ai fi. Vorbeşti cu hangiul şi te teleportează aici ori de câte ori ai nevoie.”

„Ce hangiu, care hangiu?”

„Ăsta!” m-a lămurit Alin, ţopăind în faţa unui personaj, după care şi-a reluat goana.

„Stai, măi copile, să mă uit puţin la cămin.”

„Ce cămin?”

„Cred că am văzut eu unul, în spatele tău.”

„A, da, e destul de reuşit.”

„E super! Uită-te cum e construit şi cum arde focul în vatră! Ia uită-te, sunt şi nişte butoaie stivuite sub scară… și muzica de tavernă...”

„Lasă, o să ne întoarcem altă dată. Hai în capitală, să căutăm un jucător şi să întrebăm unde se dă bătălia în jocul ăsta.”

„Să-l întrebăm!?”

„Da, suntem online. Jocul e interactiv și e pe internet... Pe unde naiba să o iau? Are hartă, dar nu văd nimic pe ea, că mai întâi, trebuie să fie descoperită. Ha! Au indicatoare! Pe aici trebuie să mergem! Uite, nişte bandiţi! Ia să încerc să omor unul!” A apăsat câteva butoane de pe tastatură şi a exclamat, mulţumit de sine: „A mers!”

Alin vorbea de unul singur, iar eu mă uitam la un film în care poți lua în stăpânire personajul principal. Am ajuns la porţile unei cetăţi impunătoare și înaintam pe un pod străjuit de o parte şi de alta de stâlpi cu felinare și statui imense. Amplă, impresionantă, muzica de fond a oprit pentru câteva secunde până şi nerăbdarea lui Alin de a găsi un jucător în carne şi oase. Priveam cu răsuflarea tăiată la tărâmul de basm de pe ecranul calculatorului.

„Vreau şi eu jocul acesta!”

„Ţi-l pun şi ţie pe calculator. Uite un jucător!”

Alin a început o conversaţie în engleză cu „tipul”. Între timp, am avut şi eu răgazul să admir podul arcuit frumos peste canalul cu apa cristalină şi…

„Ies, că am treabă” a spus Alin, după ce s-a lămurit cum stăteau lucrurile în World of Warcraft.

„Pot să mă plimb şi eu puţin cu personajul tău?”

„Plimbă-te. Când te saturi dai „Esc” şi ieşi. Vezi că i-am spus ăluia ca am 30 de ani. Dacă te mai întreabă ceva, fă-te şi tu că eşti AFK.”

„AFK?!”

„Adică afară din joc, respectiv că nu eşti în faţa calculatorului.”

În zilele următoare am revenit la preocuparea aceasta comună, adică el învăţa jocul, iar eu priveam. Din când în când, mă lăsa şi pe mine să mă joc. Astfel, m-am trezit într-o ceată de jucători, la picioarele unui dragon mare şi roşu care mă omora ori de câte ori scotea un val de flăcări pe nări. Un jucător pe care scria „Priest” a zis cu năduf, în timp ce mă readucea la viaţă:

„Ăsta e noob!!!”

„Lasă-l că e un tip OK. Dă omule în balaur şi fugi când vezi că dă cu foc pe nări!!!”, mi-a sărit în ajutor Achille.

Alin nu era acasă. I-am telefonat precipitată.

„Hai, că m-au teleportat ăştia nu ştiu pe unde şi fac aici numai porcării!”

„Nu mă face de râs!”, a țipat la mine prin telefon şi s-a întors rapid acasă.

Ajuns în fața calculatorului, s-a scuzat faţă de „ăştia”:

„Sorry, am lăsat-o pe sora mea să joace puţin, le-a spus în engleză. Nu puteam să zic că eşti maică-mea. Era aiurea!”, s-a justificat el.

După două săptămâni, Alin s-a plictisit.

„Jocul ăsta se ia prea tare în serios. E mâncător de timp. Ți-l pun ție pe calculator și poți să intri pe account-ul meu.”

„Măi copile, nu ştiu engleză şi nu înţeleg ce vor ăştia de la mine!” i-am zis eu, în speranţa că poate îl înduplec să mă mai ajute măcar până mă lămuream cum să folosesc interfața jocului și tastatura. Nu știu engleza. N-am învăţat-o la timp şi acum mă enervează. Mi se pare că trebuie să ţin minte metafore, nu cuvinte, iar cea folosită în joc îmi amplifica această senzație.

„Dacă eşti curioasă, înveţi!”, m-a încurajat Alin, în stilul lui inconfundabil.

Da, eram foarte curioasă. Jocul mă atrăgea, mi se părea un miracol, așa că l-am luat pe cont propriu, înfruntându-i şaradele şi provocând la o luptă total inegală limba engleză. Dar, un lucru e sigur, engleza nu o mai pot învăța.