Elfii

Am intrat în joc. Eram night elf, priest, și făceam parte din Alianță. Există două facţiuni: Hoarda și Alianţa. Alegerea a fost simplă. De la prima vedere părea să fie vorba de cei urâți şi cei frumoși. Mă numeam Lee, aveam părul verde şi urechile lungi. Alergam printr-o pădure cum nu mai văzusem una asemănătoare din copilărie. În liceu, colegii îmi spuneau Lee. Cei apropiați îmi spun şi acum la fel.

Lee era o experienţă stranie. Un fel de solitudine asumată care mă încânta și mă întrista în egală măsură. O retragere în bucuria jocului, o lume în care aproape totul se citea în cheia: carpe diem!

Lee mi-a pătruns în suflet. M-am contopit cu ea. Aveam de rezolvat sarcini simple și amuzante. De pildă, trebuia să restabilesc numărul optim de animale din pădure, omorând tigrişori cu colţii lungi ca nişte săbii. „Pe ășta i-au adus aici din povestea lui Rahan”, mi-au venit în minte celebrele benzi colorate apărute în „Pif”. Ilthalain îmi trasase aceasta responsabilitate, după ce înțelesesem că rolul lui era să antreneze tinerii preoţi, adică și pe mine, și să vegheze la menținerea echilibrului în natură.

Totul a fost ok, până când am dat peste nişte tarantule verzui care s-au repezit la mine și m-au omorât. Așa am ajuns la Spirt, un fel de Valkyrie unduitoare cu aripi de lumină larg deschise. Am rugat-o să mă învie și m-a înviat. M-am întors la păianjeni cu gânduri războinice, am intrat în peştera lor și le-am ţinut piept destul de bine, aruncând în ei cu vraja mea de lumină. Dar, în adâncurile grotei am dat de o arătare mare și verde care se numea Githyiss the Vile. Gângania a mobilizat toți păienjenii care mișunau de jur împrejurul ei, m-a atacat și am murit exact sub picioarele ei fioroase. Apoi, povestea a devenit de-a dreptul dramatică. Eu mă reîntorceam în chip de steluţă de lumină, înviam, dar nu apucam să-mi refac viața, că insectele mă omorau aproape instantaneu. Mi-am recâștigat dreptul la viață după multă strădanie. Enervată, am pornit pe drumul principal luminat de lampadare vegetale, un fel de flori cu tulpina lemnoasă în receptaculele cărora pulsau mici sfere de lumină albastră. La prima răscruce, indicatoarele îmi arătau calea spre Dolanaar şi Starbreeze Village. Am luat-o spre Starbreeze Village, un sătuc plin cu ursuleţi roz, de fapt niște demoni, cum aveam să aflu mai târziu. O opțiune proastă, fiindcă logica jocului era sa merg mai întâi în Dolanaar, să mă antrenez, să mi se explice ce am de făcut și pe urmă sa mă aventurez spre inima pădurii. Mi-am zis că nu are rost să bat drumurile de pomană, așa că, am stat la pândă concepând tot felul de strategii și în cele din urma am atacat un ursuleț. Practic, trebuia să reuşesc să-l omor, dar și la ei a funcționat solidaritatea, chiar mult mai bine ca la păianjeni, și n-am avut nici o șansă. M-au omorât.

Când m-am întors, toată suflarea ce animase ceva mai devreme pădurea şi căsuţele frumos desenate, dispăruse. Cadavrele ursuleţilor roz zăceau peste tot. Colţii lor, care încremeniseră în rânjetul fioros al morţii, sclipeau printre firele înalte de iarbă. De ce-or fi murit cu toții, așa, dintr-o data?

Doream să ajung cât mai repede în capitala elfilor, dar ea era încă departe și eu obosisem. Poate mâine, mi-am zis, și m-am distrat alergând pe sub tălpile lui Ancient Protector, un copac umblător, enorm, cu pletele, barba și umerii invadați de frunze violete de arţar. Patrula prin Dolanaar, păzindu-l, deși, pe mine m-a lăsat să mor sfâșiată de o panteră neagră, exact la picioarele lui încălţate cu frunze violete de arţar şi floricele roz.

Mă bucuram de fiecare amănunt, convinsă pe jumătate că sunt într-o lume adevărată în care mai fusesem eu cândva, de pildă, atunci când rugasem cu toată seriozitatea o gâscă de pe marginea gârlei să mă transforme în pitic și să mă treacă gârla călare pe spatele ei, evident, cândva călătorisem cu gâștele lui Nils Holgerssons de-a lungul Suediei. Bunul meu prieten din Dolanaar a fost Keldamyr, hangiul. Avea părul verde ca şi mine, numai că al lui era de un verde aprins, otrăvit, iar figura îi era aspră, aproape fioroasă. Timpul curgea învăluit în noaptea fără sfârșit din Teldrassil, iar eu, după ce oboseam și mi se făcea somn, mă aşezam la marginea terasei, cu Keldamyr în spatele meu, văzându-şi de treaba lui de hangiu. Priveam poiana cu copaci uriaşi unde patrula, sigur pe sine, Ancient Protector. Mă simţeam şi eu în siguranţă cu mine însămi. Era o nostalgie liniștită. Grea, dulce, persistentă. Liniștea elfilor nopții, din Teldrassil. Stăteam un timp indefinit ghemuită lângă patul în care urma să adorm, cu privirea înţepenită în zarea violetă, unde sigur trebuia să fie și Felix , și ascultam muzica elfilor.

„Hikikomori! Vezi că face ravagii în Japonia. Un milion de oameni sunt pierduţi în propria lor imaginaţie, uneori până la anihilare totală, mi-a zis Alin. E un fenomen social care a alertat guvernul japonez. Merită să studiezi lumea asta. Pare să aibă viitor. În curând se va inventa mufa care te transpune și senzorial în personajul de pe monitor şi «Ta-ra, lume!»”.

Am simţit acut, aproape ca pe un junghi intercostal, că are dreptate.