Urc dealul la cimitir

Multă vreme, când eram în impas, Felix venea la mine. Era foarte real, îl puteam atinge, îl puteam îmbrățișa. Era atât de material, că îi simțeam prezența fizică. Îl întrebam ce face „acolo” și el îmi povestea ceva despre niște „misiuni”. Îl opream, fiindcă simțeam ca mă trage undeva între lumi, unde nu aveam dreptul să fiu. În cel mai frumos dintre aceste vise era înveşmântat în alb. Venise să mă ajute să mă desprind din plasa unui cotidian mizerabil. Alergam pe niște holuri flancate pe o parte de wc-uri pe care tocmai le spălasem cu jetul de apă al unui furtun și eram în panică. El m-a așteptat la capătul holului din liceul meu de la Călimănești. Acolo s-a sfârșit goana mea. M-a mângâiat pe păr, fără vorbe, învăluindu-mă în lumina unui zâmbet de „dincolo”. Nu mai era îngerul meu păzitor. Urcase spre treapta arhanghelilor, iar eu am văzut limpede asta. Mă mângâiase, mă bucurase lumina lui, dar am știut că, de atunci încolo, sunt pe cont propriu. El nu o să mai vină. Sau...

Contrar aparenţelor, simt eu că Dumnezeu mă iubeşte. Am cu El o relaţie intimă, firească. Mi-a transmis-o, bunica mea. În fiecare seară, se aşeza în dreptul patului meu, deasupra căruia, pe perete, stăteau icoanele rânduite frumos, pe un macat înflorat de lână. Rostea Tatăl nostru cu voce tare şi invariabil căsca cu poftă în timpul rugăciunii, pregătindu-se să treacă direct într-un somn sănătos şi binecuvântat. Nu am mai asistat niciodată la un act de credinţă superior în sinceritate şi profunzime. Bunica mea adormea, în fiecare seară, direct în braţele Domnului. S-au împlinit optsprezece ani, de când ea şi Felix m-au părăsit. Întâi el. Era ziua lui de naştere și a plecat, strângând în mână o lumânare de ceară, atât de tare că lumânarea s-a curbat. Apoi ea, tot într-o zi de sărbătoare. De Cuvioasa Parascheva.

După un an, am adus, cu destule peripeţii, un bloc de marmură din pântecul Munţilor Apuseni. O piatră frumoasă, albă cu vene transparente şi roşiatice de fier. Alunecam împreună pe şoseaua paralelă cu munţii: Alin, eu şi piatra de mormânt a lui Felix. Călătoria aceea este foarte clară în mintea mea.

Am desenat pe blocul de marmură o cruce şi la picioarele ei un cerc în care numele meu şi al lui Felix se îmbrăţişau în simbolul ying şi yang. Cristian, un pietrar talentat, a săpat desenul în adâncimea pietrei, apoi a înălţat-o pe un postament, tot de marmură, pe care am scris „CARPE DIEM”. Temelia monumentului am îmbrăcat-o cu placa de marmură grecească a biliardului, ultima jucărie pe care şi-a cumpărat-o Felix pentru barul lui, suspendat pe digul Oltului, peste drum de Hotelul Central din Călimănești. Dedal, așa se numea barul.

Timp de o mie de zile, am răsucit în mintea mea aceste două lucruri: versetul din Evanghelia după Matei – „Părintele Meu, de nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” şi dictonul latin Carpe diem.

Felix transformase celebrul dicton într-o interogaţie. Întreba, frecându-şi palmele: „Carpediem?” Era un maestru al bucuriei.

Când urc dealul seara, să aprind lumânări, crucile albe, mă întâmpină cu liniştea lor. Au fața întoarsă spre blânda îngrămădire de case de la poalele dealului. Prind, o vreme, rădăcini alături de ele. Adâncimea văii din jur, privită de aici, de pe malul care a topit atâtea trupuri, îmi explică, aproape asurzindu-mă, cât de înduioșătoare este dorința noastră de a fi confirmaţi de un cosmos persiflant şi lipsit de îngăduinţă.

Și totuși, aici, lângă monumentul meu funerar din vârful dealului, am de fiecare dată sentimentul că e de-ajuns să întind mâna ca să culeg în palme întreaga planetă. E nespus de frumoasă, aşa, filtrată prin trupul crucilor albe coborând în amfiteatru către vale şi simt nevoia să o mângâi. Şi chiar dacă sunt într-un cimitir şi lângă propriul meu monument funerar, gând care sperie multă lume, sau poate tocmai de aceea, sufletul meu se umple de iubire şi de o lumină caldă, împăcată cu sine. Felix este întotdeauna dincolo de orizont şi dacă mi-aş întinde aripile aş putea să zbor într-acolo.

Cel mai consistent talent al meu a fost să trăiesc înăuntrul poveştilor pe care le citeam sau le cream eu însămi. Toată copilăria fusesem o fată urâţică şi, după părerea celor din jur, sortită să fie ştearsă atât în prezent cât şi în viitor. Tocilară consecventă, cu un uşor strabism pe deasupra, n-am avut altă şansă, decât să visez toată copilăria cai verzi pe pereţi şi feţi-frumoşi din illo tempore, asezonaţi cu marile vedete din filmele pe care le vedeam cu sfinţenie, la cinematograful „Cărbunele”, din capătul de lume numit Lonea. Lumea prinsese, pentru mine, contur când aveam cinci ani. Stăteam cuminte la un rând ca să intru într-un palat cu scăunele, măsuţe pentru pitici şi o mulţime de jucării. La intrare, o educatoare dădea fiecărui copil câte o bucăţică de turtă dulce dintr-un butoi pântecos. Ajunsesem aproape de el, de butoi, văzusem cercurile concentrice de turtă dulce aşezate înăuntrul lui, când o altă educatoare m-a descoperit şi a ţipat la mine:

„Tu ce cauţi aici? Du-te acasă! Maică-sa nu are serviciu”, a explicat ea, undeva în cer, celei care împărțea turta dulce, în timp ce, împingându-mă de la spate, mă dădea pe poartă afară.

Doamne, cum s-a mai curbat drumul înaintea mea! Devenise un deal, ca de munţi nu ştiam încă! Mamele apar întotdeauna în momente cruciale, exact acolo unde trebuie. Înaltă, frumoasă, ca foarfecele ei negre cu care tăia materiale ca să facă rochii din ele, mama cobora dealul către mine.

„M-a zgornit! ”, am îngăimat eu și mi s-a tăiat vocea.

Aşa aş fi izbucnit în plâns! Dar n-am făcut-o. Mă gândeam că greşisem eu cu ceva, că altfel nu se putea, iar dacă plângeam o supăram şi pe mama. Ea m-a luat de mână şi m-a ajutat să urc dealul. Căram în sufletul meu o turtă dulce mare cât roata carului. Aşa s-a făcut că am rămas pentru totdeauna în afara plutonului şi niciodată n-am mai dorit să stau la rând ca să primesc o eventuală turtă dulce.

Trebuia să scriu această carte și mă obseda ideea de a o scoate din capul meu şi de a o aşterne pe hârtie. Însă, nu găseam resurse suficiente să mă apuc de scris.

„Ligia, cărţile nu există, trebuie inventate. Apucă-te să o inventezi, nu mai pierde vremea!” mi-a zis Arhanghelul, prietenul meu din World of Warcraft. Îndemnul părea să vină direct de la Felix. El îmi explicase asta continuu în timp ce își scria piesele de teatru cu „Erika”, celebra lui maşină de scris, care a devenit personajul principal al romanului, Domino.