Înserarea se așternea cuviincioasă peste parcul din Grozăvești

Înserarea se aşternea cuviincioasă peste parcul din Grozăveşti.*** Ieşeam în oraş. Nu îmi mai amintesc de ce. Aşteptam tramvaiul. De la Regie până la Piața Unirii, 13 și 14 erau tramvaiele noastre studențești.

În seara aceea de sfârșit de februarie staţia era pustie. Zgribulit, la câţiva paşi în spatele meu, făcea acelaşi lucru ca şi mine, adică aştepta tramvaiul, Felix. Nu ne cunoşteam.

Tocmai meditam la imposibilitatea de a avea, peste câteva săptămâni, când în mod sigur venea primăvara, nişte pantofi ca lumea în picioarele mele despre care se spunea destul de frecvent că sunt „mişto”. Înserarea îmi plăcea în mod special. Lumea e destul de obosită ca să mai bage de seamă că eu am în picioare pantofi scâlciaţi, mă amuzam eu pe seama mea. Dar nu pentru asta îmi plăceau înserările. Lumina lor caldă, transfigurată, îmi plăcea.

„Cunoşti pe cineva de la I.A.T.C.?”

Întrebarea a venit din spatele meu, unde erau Felix și fioroasa uzină Grozăveşti care, din când în când, îşi descărca amenințător supapele intrate sub presiune, dându-ţi fiori pe șira spinării.

„Da, mai multă lume”, i-am răspuns aproape amabil.

Colega mea de bancă din liceu, Raluca, era studentă la teatru, stătusem în cămin cu fetele de la teatru, intrasem la spectacole cu legitimaţiile lor de student, cu toate că nu semănam deloc cu fotografiile de pe ele, văzusem examene de-ale lor la care erau acceptați și invitați din afară. I.A.T.C. era acronimul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică. La Teatru, la Conservator și la Arte Plastice erau, pe vremea aceea, foarte puțini studenți și toți se considerau și se purtau ca niște vedete.

„Din anul întâi, cunoşti pe cineva?… dar n-are importanţă, n-am intenţia să agăţ femei astă seară” a continuat sec, mai mult pentru sine, şi s-a reintegrat în peisajul având ca fundal fioroasa uzină Grozăveşti.

E drept că răspunsul meu întârziase câteva secunde, dar reacția lui mi s-a părut nejustificată, chiar excesivă. Simţisem în ea o nuanţă de enervare căreia nu i-am găsit vreo motivaţie, nici după ce am fost pe deplin lămurită că nu avusese intenţia... „să mă agațe”. A venit tramvaiul, am urcat pe uşi diferite, eu pe cea din mijloc, el pe cea din spatele primului vagon. „Măi să fie! Ce a vrut individul ăsta?” Normal că m-am uitat la el, ca să-l ţin minte. Fugar, bineînţeles. Doar fusese atât de măgar!

Ancorat de bara de lângă taxatoare, privea alb dincolo de uşile tramvaiului, convins, desigur, că m-a şocat şi tocmai de aceea ignorându-mă. Atunci mi-am amintit. Un flash scurt și lămuritor s-a deblocat în memoria mea.

Într-o seară, la intrarea din blocul A, în care reuşisem să mă cazez doar de câteva zile după inevitabila cavalcadă pe la decanat şi rectorat şi toată administraţia universitară din lume, am trecut pe lângă el. Ținea în braţe o fată frumoasă pe care o remarcasem şi îmi plăcuse. Stăteam la același etaj. Era în anul întâi la psihologie și povestea ei era că se transformase spectaculos, în urma unei operaţii estetice. Își corectase nasul și devenise „o lebădă”. El o privea tandru, în extaz, arcuit ca o paranteză deschisă. Expresia de pe fața lui și paranteza pe care o înscria în aerul serii, m-au amuzat și mi s-au întipărit în minte. „Of, uite-o şi pe asta!” am meditat apoi, scurt şi cu tristețe, dezamăgită de a o fi regăsit pe fată pe aleea de sub bloc unde se aliniau frumos, în fiecare toamnă, „gâsculițele” proaspăt scăpate de acasă.

Tramvaiul înainta troncănind de-a lungul Dâmboviţei. „Doamne, de fapt, asta era!” m-am lămurit brusc. Mă întâlnisem de vreo două ori cu Virgil. La a doua întâlnire fusesem la clubul Arhitecturii împreună cu Marius, un bun prieten al lui Felix din copilărie. Amândoi erau studenți în anul întâi la actorie.