Am pierdut-o pe Lee și a fost o adevărată tragedie

Abia aşteptam să ajung seara acasă. Aproape că mă repezeam la computer. Până se încărca jocul, trăiam clipe de profundă nelinişte. De fapt, ce căutam? Poveştile de odinioară? Pe cele de dinainte de a fi bătută la cap „să cobor cu picioarele pe pământ”? Mie, aproape întotdeauna, mi s-a spus: „Coboară, dragă, cu picioarele pe pământ!” Însă, realitatea era mai tot timpul pe dos. Dacă eu „coboram cu picioarele pe pământ”, ceilalți ar fi rămas suspendați în aer, după legea balansoarului, și fără reperul confortabil pe care îl ofeream eu nu le-ar fi plăcut deloc. Așa că, sarcinile erau clar stabilite și de neschimbat.

Deci nu putea fi asta. Altceva era. Mă cucerise  senzația că puteam atinge lumi paralele, că acestea existau, că puteam călători din una în alta fără restricţii. Ideea era veche în mintea mea, jocul, însă, o făcea tangibilă schimbând parametrii „realității”. Apoi, mie îmi era totul clar: îl căutam pe Felix în mine și aiurea prin Teldrassil.