Seara cea dintâi

Lucrurile decurgeau ca de obicei. Impasibile, opace. Mesele cantinei îşi respectau simetria lor prestabilită. Erau rotunde, acoperite cu feţe de masă pătate, găurite pe alocuri. Doar scaunele împrăştiate aiurea stricau această simetrie. O simetrie nivelatoare, răuvoitoare, care să te facă să te simți o furnică oarecare în sala aceea austeră. Agitaţie multă şi apăsare, fum greu, înecăcios şi un zgomot infernal de tacâmuri.

Banda rulantă, pe care îţi aşezai frumos tava după ce terminai de mâncat, curgea de-a lungul peretelui dinspre geam cu o precizie netulburată. Pe lângă ea se mişcau, cu gesturi calme și elegante, blatiştii. Ei erau spuma boemei studenţeşti din Bucureşti, golani temuţi şi foarte respectaţi. De regulă, aveau parul lung, blugii tociţi de vreme sau frecați special ca să se albească. „Indivizi lipsiţi de decenţă şi de simţul responsabilităţii”, nişte „agitatori subversivi”, care dispreţuiau „darurile” valoroase ale societăţii socialiste. Se spunea despre ei la ședințele organizate special în cantină, să fie aduși pe calea cea bună, adică să nu mai mănânce resturile de pe bandă. În contrapartidă, din când în când, blatiştii apăreau îmbrăcaţi în costume la patru ace. În felul acesta dădeau flit tuturor şi precizau că ei sunt adevăraţii și singurii lorzi ai acelor vremuri. Erau vedete și se purtau ca atare. Nostalgic, unul dintre ei venea cu mașina logodnicei lui din occident, un Mercedes Benz S Class, ca „să facă banda”, deşi terminase de câţiva ani facultatea. „Banda de la Grozăveşti” era o instituţie cu ierarhie şi legi clare. În mod sigur, nu oricui îi era permis să pătrundă în această confrerie.

Sâmbătă seara. Ca la sfârşitul fiecărei săptămâni, feţele celor adunaţi în cantina de la Grozăveşti păreau oarecum schimbate. Căpătau un fel de transfigurare. Făceau excepţie perechile cuminţi, foarte vizibile, adică cei care îşi găsiseră deja perechea potrivită și definitivă. De la mesele lor se degaja parfumul viitoarelor gesturi casnice – calme, așezate, anoste. În rest, mai toată lumea se agita.

Era primăvară, deşi nu îndeajuns de decisă încât să te îndrăgosteşti.

Parcă mă văd. Mănânc încet, de fapt mă joc de-a mâncatul, silabisind jumătatea mea de porţie, lungind fiecare mişcare, ca să plimb cât mai mult timp furculiţa şi cuţitul prin aer. Făceam cartela de masă fifty-fifty cu Mana din motive de siluetă, dar mai ales de bani. Da, de fapt mă joc studiind-o, (pentru a câta oară!), pe Mana. Are nările dilatate de poftă. Oare ce resort ciudat putea să-i declanşeze o atât de mare poftă de mâncare într-un peisaj îmbâcsit de farfurii, tacâmuri, tăvi şi miros greu de mâncare de cantină?

Spre surprinderea mea, de la masa blatiștilor m-a salutat Felix măsurându-mă obraznic din cap până-n picioare, sau mai precis invers. Avea o figura exotică, semăna mult cu celebrul Mick Jagger de la Rolling Stones, și era îmbrăcat într-un costum frumos, albastru deschis. Ne cunoşteam vag, luând în calcul și conversația ratată, asistată într-o oarecare seară de sinistra uzină Grozăvești.

Între timp, am fost martora unei scene de o tristeţe delicată. Protagonista a fost o fată frumoasă, inteligentă, sensibilă, născută undeva pe malurile Dunării, naiadă. O chema Maria. Mama ei avea RH negativ şi anticorpii materni au atacat fătul, adică pe Maria, schilodind-o. De la genunchi în jos, muşchii picioarelor ei, care ar fi trebuit să fie desăvârşite, erau atrofiaţi. Defectul fizic cu care se născuse era major, dar ea lupta cu el pe viaţă şi pe moarte. Aparent învingea. Afişa o femeie sigură pe ea, trecându-şi defectul la cantităţi neglijabile şi era cea mai bună prietenă din lume. Pentru două săptămâni mă mutasem cu ea în cameră.

Era o altă seară de sâmbătă. Maria se agita pregătindu-se pentru întâlnirea cu „Felix, tipul de la teatru”.

Am asistat-o, vreo oră, îmbrăcându-se când într-un fel, când în altul, până când, în sfârşit, a fost mulţumită de înfăţişarea ei. S-a machiat cu grijă şi s-a aşezat cuminte pe un scaun. Stăteam cocoţată în vârful patului şi trăncăneam vrute şi nevrute. Îi simțeam încordarea, deși nu lăsa să se întrevadă nimic. Felix o invitase să meargă împreună la un club. Aveam ceva experiență în relaționarea cu studenții de la Teatru. Probasem cum indivizii din această specie te prind în mrejele lor, joacă dezinvolt credibilitatea, profunzimea şi sinceritatea. Te păcălesc cu mare uşurinţă. Învăţasem că singura şansă de a scăpa din mâinile lor era ca la timpul potrivit, când ei îşi făceau numărul studiindu-te cu cinism cum le pici în plasă, să-i aplauzi şi să spui: Bravo! Ai fost foarte mişto, m-ai convins! Dar, nu îndrăzneam să-i spun Mariei ce credeam eu. Ora opt a trecut, sfertul academic a trecut. După două ore, Maria a început să-şi şteargă machiajul cu gesturi înspăimântător de grele. Atunci l-am urât pentru prima dată pe Felix!

„Ce voiai de la Maria?”, l-am întrebat mai târziu, peste timp.

„Iniţial am fost tentat de o experienţă cu ea. Eram curios. Am fost dus de valul meu de superficialitate. M-am gândit însă la consecinţe şi n-am mai apărut în seara aceea. N-am vrut s-o rănesc. Am evitat o problemă, crede-mă!”

„Dar ai rănit-o.”

„ Am ales răul cel mai mic”, mi-a precizat Felix.

Îmi pusesem, în seara aceea, cea mai scurtă fustă pe care o aveam şi renunţasem la ideea de a rămâne în cămin, în camera mea de la etajul cinci din blocul A, să mă uit în tavan. Am răspuns prompt privirii obraznice cu care mă abordase Felix, cerându-i cu familiaritate o ţigară. Era o veche piruetă prin care îmi demobilizam „adversarii” de genul acesta, punându-i să facă ceva pentru mine, ca şi cum am fi fost amici de când lumea şi pământul. Obligându-i să facă nişte gesturi, de pildă, să caute pachetul de ţigări şi să-mi aprindă ţigara, câştigam timp să-mi pregătesc tonul şi zâmbetul necesar pentru: Merçi, la revedere!

N-a fost aşa. Mai întâi a împrumutat două ţigări, apoi, împreună cu un scaun s-a așezat la masa noastră, unde s-a făcut brusc tăcere. Mana şi colegele ei, care până atunci gânguriseră aproape continuu, s-au liniştit ca prin farmec ştergându-se din peisaj. Ne-am aprins ţigările şi am început schimbul de „amabilităţi”.

„Arăţi bine astă seară”, a început Felix pe un ton firesc şi, cu o licărire ghiduşă în privire, a trasat o linie pe toată lungimea mea, ca să mă lămurească despre ce e vorba, apoi a conchis: „Dar cred că arăţi mult mai bine dezbrăcată.”

„Nu mă-ndoiesc de asta”, am răspuns, înghiţind cu greu obrăznicia lui, mult prea ofensivă, căutând repede, ceva care să-l înlocuiască pe – Hai, sictir! pe care l-am stopat în ultima secundă, culegându-l, aproape din aer. Era, totuşi, prea dur. În fond, eu îl provocasem.

„Ce program ai astă seară?” a întrebat, cu tonul total schimbat.

„N-am.”

Răspunsul mi-a scăpat aproape fără voie, fiindcă mai căutam încă o înjurătură posibilă.

„Nici eu. Şi n-am niciun ban.”

Își păstra tonul ghiduș.

„E problema ta!”

Nu-i spusesem eu hai sictir! dar din reflex, am recurs la tonul de femeie fatală. Răspunsul meu, sec şi aruncat peste umăr, semănase destul de bine cu o înjurătură.

„Oare... ce pot face doi studenţi, într-o sâmbătă seara, când n-au nici program, nici bani?!”

Lungea şi nuanţa fiecare cuvânt. Se „pisicea”, ca să-mi capteze bunăvoinţa.

„Habar n-am! Şi apoi de ce trebuie să facă neapărat ceva?” am întrebat sec.

Nu a luat în seamă tonul meu. Şi-a continuat ideea, alintându-se şi răspunzându-şi singur.

„Se plimbă sub clar de lună, sau se duc la un club studenţesc. Apropo, vrei să mergem la un club?”

Oare simțise că respingeam „rețetele”, sau era doar o impresie! Tonul firesc al întrebării mi-a plăcut. Parcă eram vechi prieteni. M-am gândit la tavanul de la etajul cinci din blocul A. Am acceptat. Mai mult decât m-aş fi plictisit privind filosofic un tavan, de care oricum mă cam săturasem, nu mă puteam plictisi cu un „iatecist”. Doar cunoşteam genul! Puteau să fie fermecători, dacă ştiai să-i asculţi şi dădeau bine în palmares.

Am pornit. Tramvaiul, staţiile de rigoare şi, mai ales, poticnirile şi clătinările utilajului, prilej, nu-i aşa, ca Felix să-mi vină în ajutor.

„Doamne, cu ce siguranţă pune omul ăsta mâna pe mine!” mi-am zis eu în gând.

Clubul „Universitas” era vizavi de Cişmigiu. Lume multă, adică mulţi studenţi fără bani. Se pătrundea greu. Pentru Felix a fost foarte uşor. Deh! Artist! Tot atât de uşor a găsit şi un loc izolat unde să putem sta de vorbă. Îl știa dinainte. Din buzunarele noastre s-au revărsat, cu greu, cei cinci lei necesari pentru un pachet de ţigări „Carpaţi” şi două „citronade”.

Avea o vervă teribilă. Eram uimită că nu trebuia să vorbesc eu, cum se întâmpla mai totdeauna, că nu se amintea de teatru, că nu gemea nimeni pe tema vicisitudinilor din viața noastră studențească. Era inepuizabil! Mă simţeam minunat. Era fermecător. Vorbea mult, construia şi dărâma piramide fastuoase, se rotea într-o avalanşă de piruete, unele nebănuit de profunde şi serioase, toate scufundate sub cascade de râs. Chiar nu ştiu despre ce a vorbit Felix o seară întreagă. Memoria mea a păstrat doar ceea ce se întâmpla dincolo de aparenţe, dincolo de orice context şi mai ales dincolo de cuvinte.

Culmea! Ne-am sărutat, deşi îmi propusesem să nu fac, în niciun chip, vreun angajament, oricât de superficial. Când am rămas singură pentru câteva minute m-a cuprins brusc o stare de ilaritate totală. Am râs în hohote, am râs cu bucurie curată şi m-am felicitat pentru inspiraţia de a nu fi rămas în seara aceea sub tavanul meu trist, din blocul A de la Grozăveşti.

„Când ne mai vedem?”

„Miercuri la ora patru” am răspuns.

Era un stereotip fixat cu multe luni în urmă. Miercuri la ora patru nu mă întâlneam cu nimeni. Învăţasem că aşa scapi cel mai uşor fără explicaţii penibile. Miercuri la ora patru nu exista în calendarul meu.

Am urcat cele cinci etaje ale blocului, cu aceeași stare de ilaritate care nu voia să se mai termine. Nici nu avea cum. Casa scărilor era vitrată și ne vedeam. Felix dansa printre tufele de trandafiri din parc făcându-mi semne cu amândouă mânile, iar eu mă opream la fiecare etaj făcând la fel.

Nu ne-am întâlnit miercuri, ci duminică, adică a doua zi. Şi tot la cantină. Am ajuns aproape de ora închiderii. Felix era acolo. Oare mă aşteptase? Da, mă așteptase. Ba chiar venise de la ora 12, când se deschisese cantina: „Și tu nu mai soseai!”, mi-a spus el.

Din ziua aceea, nu ne-am mai despărțit.