Am mers în grădina botanică
Am mers în Grădina Botanică. A început jocul. Un joc complex, fascinant. Stăteam la pândă, ne atacam prin surprindere, încercam să ne derutăm unul pe celelalt cât mai mult. Şarjă după şarjă, dezinvoltură, dezinteres şi nepăsare afişate la vedere. Doamne, e un individ periculos, îmi spuneau toți senzorii pe care-i aveam în dotare, activați până la ultimul.
În Gradina Botanică primăvara se insinua, cu destulă siguranţă, înviorând iarba şi rotunjind mugurii pe crengile copacilor. Preocupate să ducă la bun sfârşit cea mai serioasă treabă din câte au fost vreodată făcute pe lumea aceasta, mii de furnici mărşăluiau în formaţie compactă de-a lungul unei alei, care pentru ele era la fel de necuprinsă ca stepa rusească. Norii lăsau din când în când raze oblice să mângâie iarba, trunchiurile copacilor, băncile aliniate sfios şi pe noi doi. Ne-a luat ceva vreme să studiem traseul furnicilor. De unde veneau a fost imposibil să descoperim, dar sigur se duceau în cer, pentru că urcau pe tulpina unui castan şi se pierdeau printre ramurile lui, încă ude după ploaia recentă.
„Uite cum este, îi explicam, încercând să-l avertizez, că e posibil să-i par atipică. De când mă ştiu, am fost ca o furnică rătăcită, scoasă din pluton, şi rămasă undeva alături de scurgerea şuvoiului. Nu mă pot conforma. Nu fac parte din lumea asta, care ne aliniază ca să ne trimită unde-i trece ei prin cap. E un nonsens, dar nu pot iubi oamenii, decât dacă-i privesc de pe margine. Dacă nu mă amestec printre ei.”
Îi priveam profilul sculptat cu precizie clasică, în timp ce studia foarte concentrat escadronul de furnici. Era un bărbat frumos și, pe mine, bărbaţii frumoşi mă puneau în gardă. Aveam sentimentul că ceva nu e în ordine cu ei, ca ocupă prea mult loc pe scena pe care defilăm toţi, cu mic cu mare, că monopolizează prea multe reflectoare, care-i golesc de conţinut, şi, că trebuie să rămână pentru tine doar niște carcase strălucitoare și intangibile. Credeam eu, şi mai cred și acum, că ar fi suficientă o pană de curent ceva mai lungă, ca ei să se aneantizeze la propriu. Mă rog, o întreagă filosofie. Pe scurt, eram convinsă că un bărbat frumos complică rău de tot lucrurile. Ştiam că nu trebuie să te îndrăgosteşti de el, iar dacă ai scăpat frâul din mâini, să-l laşi acolo pe scena lui şi să te prefaci că-l ignori. Va veni el singur la tine. E momentul în care intri în luptă cu cohortele de femei care vor fi obsedate să te detroneze, dacă, eventual, ajungi să ocupi un loc privilegiat în dramatica lui existenţă de făt-frumos. Asta este! Trebuie sa-l ții în șah tot timpul, iar el să nu se prindă, și să lupți cu toate femeile care se vor ivi pe traseul lui. Din acest motiv, mai toți bărbații frumoși pe care i-am cunoscut, mi-au devenit prieteni, fiindcă trăgeau la mine. Dar nu mai mult.