În liceu, trăisem o poveste încântătoare

În liceu, trăisem o poveste încântătoare, dar în fond foarte dură. Atunci, la şaisprezece ani, am constatat pentru prima dată că iubirea e o boală gravă.

M-am îndrăgostit fulgerător şi irevocabil de Tom. Era starul liceului, pentru că semăna cu Roger Moore şi pe deasupra şi cu Elvis Presley! Mai mult decât atât nu putea să fie de conceput. Nu trecuseră încă primele două săptămâni de la începutul şcolii şi mă străduiam din greu să intru în pielea de liceană. Profesorii erau noi, colegii erau, în marea majoritate, tot noi, iar eu venisem de la o şcoală modestă, unde fusesem cu uşurinţă cea mai bună. Emil, fratele meu mai mare cu doi ani, avea în liceu o poziţie bună și asta mă ajuta întrucâtva. Era în clasa a XI-a, ca și Tom. Cei dintr-a XI-a erau cei mai mari din şcoală, liderii absoluţi în tot şi în toate. Tom, însă, era subiect de bază în conversaţia fetelor din clasa mea. Toate suspinau după el.

Peste vară, aspectul meu fizic general înregistrase o îmbunătățire, dar psihologia mea de fată „urâţică” nu se atenuase prea tare. Fusese alimentată constant toată copilăria de comparaţia cu Emil, copilul reuşit al familiei, frumos şi deştept. Pe Tom îl remarcasem. Nici nu s-ar fi putut, altfel! Îl studiasem de la distanţă şi exclamasem: „Ce tip încrezut trebuie să fie individul!”

Apoi a venit o zi în care lucrurile s-au schimbat.

Într-o pauză, Tom și-a îndreptat atenţia asupra mea. I-am răspuns privindu-l prelung, concentrat, cu acel adânc în care am prăvălit toate pădurile mele din Eden. A fost un scurtcircuit. O lovitură de trăsnet. Banca mea, profesorul de istorie, totul, absolut totul, a dispărut cu desăvârşire. Dinăuntrul meu, o tornadă de lumină l-a luat pe Tom și l-a dus într-o poiana din vârful muntelui. O ploaie de vară înveșmânta, cu stropi de diamant, caii sălbatici cabrându-se prin ghințura înaltă. Noi doi, sub aceeași ploaie, lângă un foc imens, devenisem panglici de plasmă care-și pândeau atingerea dizolvându-se în cer, deodată cu dansul fluid al cailor din poiană.

Adică m-am îmbolnăvit rău de tot! Atât de rău, încât Tom, colegul meu mai mare cu doi ani, din sala de clasă de , nu mai putea fi un pământean concret, cu mâini care să mă atingă, cu picioare care să-l poarte către mine şi nu avea glas cu care să-mi vorbească. Nimic din ce ar fi putut impieta dansul nostru sacru, de acolo din vârful muntelui, nu era de conceput. Ne priveam în fiecare pauză, zi după zi, doar atât, iar eu îmi asumasem unilateral eternitatea celei mai neîmpărtăşite iubiri.

A fost o toamnă lungă. M-am ascuns într-un cotlon al sufletului meu, unde chiar nu mă putea găsi nimeni. Am tras între mine şi cei din jur, cortină după cortină, fiecare dintre ele din catifea grea de culoarea nopţii. Noaptea, lumea întreagă se îmblânzeşte, fiindcă adoarme și tu poţi schimba înfăţişarea locului în care eşti nevoit să trăieşti. Fantezie să ai! Respiram în ritm cu planeta, cu pădurea care urca prin negura serii către vârful muntelui şi aşteptam răbdătoare să răsară Luceafărul. Vorbeam cu el, cu Luceafărul. Realizam destul de confuz că doream să fiu eu Luceafărul, că nu mă simţeam bine în pielea mea omenească, acolo, în cătunul sordid de la capătul lumii, un lagăr de muncă în care oamenii fuseseră aduși să scoată cărbunele negru şi lucios din pântecul muntelui.

„Te-a văzut cineva... şi a zis că eşti o fată fină” mi-a spus Nela, privindu-mă indirect, în oglinda în care ne priveam cu toții, fiindcă era așezată la intrarea în clădire. „A zis că-ţi prevede un viitor strălucit”, a adăugat ea, aranjându-şi o şuviţă de păr care, oricum, stătea cuminte la locul ei.

Apoi mi-a zâmbit dulce, privindu-mă direct şi evaluându-mă sumar.

Ştiam că e vorba despre Tom şi n-am întrebat-o nimic. Cu o zi înainte, i-am surprins privindu-mă amuzaţi. Discutau despre mine. Nela ţinea în braţe o parte din uşa clasei lor, iar Tom pendula de pe un genunchi pe celălalt o plasă cu ochiuri mari în care avea o minge. Ea era în toate topurile feminine din liceu. Ne cunoşteam bine pentru că locuisem la Lonea pe aceeaşi scară şi dormisem multe nopţi împreună. Eram, într-un fel, protejata ei.

Apoi a urmat reuniunea, petrecerea organizată de clasa lor în cinstea „bobocilor”, adică a noastră. Clădirea liceului nostru era anostă în zilele obişnuite. Un paralelipiped aşezat la marginea drumului, între apa limpede şi rebelă a Jiului şi un deal imens, aproape vertical, pe care îl urc obsesiv în visele mele, de regulă în zbor. În seara reuniunii devenise o cutie de rezonanţă.

Am intrat împreună cu Emil, am traversat încăperea în diagonală. Emil mi l-a prezentat pe Camil şi a dispărut să joace şah. Toată seara am stat cu Camil. Era cu un an mai mare, deci era „suficient de emancipat” ca să instruiască un „boboc”. Am bârfit toţi profesorii, am râs copios fără motiv, am hotărât că noi nu vrem să dansăm şi am vorbit despre teatru. Camil voia să devină actor.

Tom a fost o vreme toboşar, apoi a dansat cu o grămadă de fete. Reuniunea s-a prelungit până către miezul nopţii, rândurile „bobocilor” s-au rărit treptat, iar cei mari, protejaţi de diriginta lor, o tipă emancipată, au crescut simţitor intimitatea petrecerii. Emil și-a amintit de mine pentru câteva secunde, cât să mă întrebe cum mă simt, şi să-mi aducă la cunoştinţă că rămânem până la sfârşit, pentru că el trebuie să îl bată la şah pe... Nici nu voiam să plec.

În alte condiţii, Camil m-ar fi cucerit fără îndoială. În seara aceea, însă, eu îl urmăream pe Tom pentru care, parcă, nu existam. Îndoiala, inutilitatea întregii seri, în care discutasem câte în lună şi în stele, fără să mă atingă câtuşi de puţin strădania lui Camil de a-mi fi pe plac, ieşeau la iveală. Mă întristam treptat şi destul de evident, când, Tom a intrat pe uşă, m-a privit, s-a îndreptat hotărât către noi, dar la jumătatea drumului s-a oprit. Și-a lovit enervat fruntea cu palma dreaptă, s-a întors din drum şi a dispărut.

Nu-mi mai amintesc drumul spre casă. Când am rămas singură în întunericul nopții, m-am prăbuşit în genunchi, mi-am pus mâinile-n cap şi am urlat înăuntrul meu: Tom!

O vreme lucrurile mi-au scăpat rău de sub control. Eram copleşită. Primăvara e cel mai frumos înveliş al Pământului. Ascunde toate rănile cu care oamenii se străduiesc din greu să-l urâţească. Are puterea specială de a smălţui dealurile cu catifea verde şi copacii cu flori. Dimineţile limpezi în care mergeam pe jos la şcoală, pe sub pomi înfloriţi, ca să-l întâlnesc pe Tom, că în fond despre asta era vorba, au fost atât de frumoase, încât toate dimineţile pe care le-am trăit ulterior nu le-au putut estompa. Fiecare clipă avea intensitatea şi emoţia unei revelaţii, inundată fiind de o asemenea iubire ce, pe drept cuvânt, i s-ar fi cuvenit numai lui Dumnezeu. Am tradus-o simplu, în două cuvinte, şi am păstrat-o pentru totdeauna: Iubesc Iubirea.

Un singur incident a tulburat constanta mea reverie. Aveam oră de sport. Dacă nu aveai chef să participi la ea, regula era că trebuia să te îmbraci în echipamentul de sport, să te aliniezi în front, la locul tău, iar când profesoara, o scorpie pe care o uram, îţi striga numele din catalog, să spui: „absent”. Apoi puteai să pleci unde voiai. În ziua aceea am zis „absent” și am plecat spre clasa mea de la etaj. Am străbătut culoarul lung de la parter. Soarele se filtra prin singurul geam de la capătul holului. Urma să urc scările. În dreptul uşii dintre culoar şi casa scărilor, când am vrut să dau cotul, am dat de Tom și de cel mai bun prieten al lui, cu care flirtam, exersând, în principiu, efectul privirilor prelungi, evaluative sau pânditoare, după caz. De ce flirtam cu el? Simplu. Pentru că mă provoca. Derutată, m-am oprit timp de câteva secunde. Politicoşi, băieții s-au retras din dreptul uşii ca să mă lase să trec, apoi, în secunda următoare, mi-au tăiat brusc calea. N-am mai putut evita o atingere cu Tom, mai degrabă o scurtă îmbrăţişare, în timp ce prietenul lui chicotea alături. „Măgarule!” – am zis în mod sigur în gând, dar cred că și cu voce tare, şi am rupt-o la fugă pe scările care urcau în spirală. Când am fost sigură că nu mă mai pot vedea, mi s-a tăiat răsuflarea, m-am prins de grilajul de fier al balustrade și am alunecat încet, cu mişcări aproape descompuse, într-un semileșin. Am fost îngrozită să constat câtă putere putea avea asupra mea, cât de mult îl doream pe Tom în mod concret, fizic.

Zilele următoare am lipsit de la întâlnirile bine stabilite din fiecare pauză şi, dacă ne intersectam întâmplător, priveam ostentativ pe lângă el. Doream să restabilesc cumva echilibrul pe care-l experimentasem amândoi luni de zile, într-o comuniune în care nu aveau ce căuta gesturile, atingerea, vorbele.

A venit vara, şcoala s-a terminat, iar eu am plecat din oraş definitiv. Aşa credeam atunci. În autobuzul care mă ducea la gară, m-am aşezat la geam să pot privi spre marginea drumului. Ştiam că-l voi vedea pe Tom şi aşa a fost. Mă aştepta într-una din staţii. Așa mi-a plăcut să cred. În stația aceea nu oprea un alt autobuz. Nu a urcat. Privirile noastre nu s-au putut întâlni. Au alunecat nervos una pe lângă alta. Atunci mi-am lipit tâmpla de geam şi lacrimi grele mi-au inundat sufletul. L-am lăsat să mă privească în voie, să vadă cum maşina infernală a despărţirii noastre mă şterge treptat de pe lume.