Ne-am revăzut după trei ani

Ne-am revăzut după trei ani. Tom a venit la Călimăneşti pentru Raluca. Corespondase cu ea în tot acest timp. După o vară în care am murit în fiecare zi tânjind după Tom, a început din nou şcoala. Eram în cea mai neagră dintre suferinţele de pe pământ! Depărtarea nu produsese nicio schimbare semnificativă. Îl iubeam pe Tom.

„Scrie-i!” m-a sfătuit Raluca.

„Asta nu pot să fac, în ruptul capului.”

„Atunci îi scriu eu” a hotărât Raluca.

Tom i-a răspuns prompt, dar persiflant. Vorbea despre o persoană pe care o numea Zizica. M-am simţit vizată. I-am scris. Am ales cu mare grijă fiecare cuvânt, ca să-l fac să înţeleagă următoarele: „Chiar dacă te iubesc sunt pentru tine inaccesibilă pentru că nu vreau nimic concret de la tine. Nu pot fi obiect de glumă sau de persiflare, din moment ce noi doi nu ne cunoaştem... etc. Tu vrei să dai la actorie, Raluca sigur va da tot la actorie... de asta ţi-a scris”. Cu siguranţă Tom a înţeles că îl iubesc şi că m-a supărat. S-a scuzat afirmând cu tărie că Zizica era într-adevăr o persoană concretă, care tocmai fusese la Călimăneşti, în staţiune, şi a fost convins că, în mod deliberat, a pus la cale o glumă. Nu l-am crezut. M-am retras în muţenia mea şi am asistat la progresiva idilă ce se construia, prin corespondenţă, între Tom şi Raluca. Citeam fiecare scrisoare care pleca de la Raluca şi fiecare răspuns primit de la Tom şi nu regăseam nimic pentru mine în ele, aşa cum nu mă putusem împiedica să sper. Fraze banale, întâmplări banale, schimb de fotografii, timp de trei ani! Să sper ce?! Să-mi spună Tom că mă iubeşte! Că-i e dor de mine! Ridicol!

Treptat m-am detaşat. S-au interpus flirturi și povestioare sentimentale, cum se întâmplă când te muţi de la o şcoală la alta şi, cu timpul, am fost nevoită să recunosc cu tristeţe că nu prea însemnasem mare lucru pentru Tom. Nu era numai tristeţe, ci și amărăciune. Eram dezamăgită de mine, de naivitatea mea. În fond, fusesem o gâsculiţă ca oricare alta, îndrăgostită de starul liceului. Nimic mai mult. Jalnic. Tocmai de aceea, când Tom a venit la Călimăneşti, am hotărât să termin cu toată fabulaţia mea de adolescentă, să închei capitolul cu iubirea platonică şi zadarnică. Am intrat în scenă cu forţa, asumându-mi riscul de a fi ridicolă. N-am întâlnit în bibliotecă.

„Voi vă cunoaşteţi” - a făcut introducerea Raluca, scurt şi concluziv.

Tom mi-a sărutat mâna cu o undă de gravitate. Într-adevăr, era greu să ne purtăm firesc.

Ne-am plimbat împreună pe aleile din Ostrov. Era sfârşit de februarie. Podul cu arcade albe, ca un şir de lebede rătăcite în zăpadă, copaci negri, ursuzi, frunze moarte lipite de pietrişul aleilor, o ceaţă uşoară cu care Oltul mângâia insula şi eu mergând alături de Raluca şi Tom. Ei doi îşi spuneau necontenit tot felul de poveşti, iar Raluca cocheta cu copacii şi cu Tom în acelaşi timp. Îşi lipea capul de trunchiul unui arbore, iar Tom cerea accesul către ea ciocănind arborele în partea opusă, îşi măsurau urmele paşilor pe zăpadă... „Ce dracu caut eu aici!” Mă simţeam îngrozitor. Nu puteam să plec pur şi simplu. Gestul ar fi părut dramatic, caraghios. Într-un fel era bine. Tom se ştergea din mintea mea cu repeziciune. Asta îmi dorisem, nu? Am vorbit foarte puţin, neutru, oarecum distant, rămânând adeseori în urma lor. Tom a făcut cunoştinţă cu toţi copacii din parc, care, graţie mie şi Ralucăi, purtau un nume. Mefisto, Buda, Aleea spre Nirvana. Despre cea din urmă, Tom a comentat: „Mi se pare cam scurtă!”

Ne-am întors pe podul alb, am trecut în tăcere pe sub „lebedele” lui, mult mai rebegite de data aceasta. În dreptul bibliotecii, chiar la capătul podului, Raluca a pretextat că are nevoie de o carte, iar Tom s-a oferit să mă conducă spre casă.

Atunci, eu şi Tom am vorbit de fapt pentru prima dată. E drept, mai mult eu. M-am întruchipat într-un sfârşit de februarie, melancolic, meditativ, însingurat şi dornic să rămână aşa. Aproape că m-am scuzat că fusesem atât de îndrăgostită de el, dar nu fusese vina mea, ci a nenorocitei aceleia de Văi a Jiului, unde totul e negru de cărbune şi copleşit de sărăcie. A fost pentru mine o lumină, un liman... La capătul drumului, Tom mi-a sărutat mâna, înclinându-se uşor şi prelungit, apoi ne-am privit direct, deschis. Eram pentru prima dată aproape unul de celălalt. Mi s-a părut că întrezăresc toată greutatea acelui an în care ne-am căutat, ne-am întâlnit... Da, îl mai iubeam, pentru că îl iubisem peste măsură. Mă bucuram că avusesem norocul să o fac. Nu l-am mai revăzut niciodată.

După două zile, Raluca a primit de la Tom o scrisoare lungă în care devenise fata din turnul lui de fildeş, ideal despre care crezuse, până la plimbarea prin Ostrov, că exista doar în propria lui ficţiune. Am citit paginile acela, despre care Tom spunea că le scrisese în tren, fiind încă în stare de extaz şi le-am simţit, pe fiecare în parte, ca pe o lovitură în plexul solar. N-am vrut să mai citesc nimic din ce a urmat. Raluca s-a simţit datoare să-mi explice că i-a ţinut piept, temperându-l de dragul prieteniei noastre, dar chiar nu mai era problema mea. Eram rănită şi mă mângâiam singură pe creştetul capului, recunoscând cu o tristeţe asumată, că mă scufundasem prea mult în propriile mele iluzii.

Şi totuşi, după câteva săptămâni, lucrurile au luat o întorsătură la care nu mă mai aşteptam. „Eşti o prietenă bună şi te respect pentru asta – îi scria Tom, Ralucăi. Suntem oameni mari şi nu are rost să ne mai ascundem după deget. Ştim amândoi că motivul corespondenţei dintre noi a fost întotdeauna Ligia. Are ceva pe lângă care noi, cei din sexul opus, nu putem trece indiferenţi.”

Şi astfel, Tom mi-a dăruit un diamant mare cât pumnul, de o strălucire dumnezeiască. Încrederea în mine însămi.