Rodica Mihăilescu nu se lăsase impresionată de decizia tribunalului, nici după ce pierduse și recursul. Intuiţia și entuziasmul ei erau greu de stăvilit. Avea talentul de a pluti, ca o fregată sigură pe sine, printre aisbergurile umane din clădirile oficiale ale Bucureştiului comunist. Simţea în pânzele ei larg deschise cea mai mică pală de vânt ce putea să-i fie de folos. Mizase în proces pe achitare, în cel mai rău caz pe o pedeapsă minimă. Era convinsă că toată povestea friza absurdul. În pledoaria ei admitea ca prejudiciu cel mult bursele pe care Felix şi Marius le primiseră în cele nouă luni în care fuseseră studenţi. Salariile consistente ale profesorilor, care atârnau cel mai greu în constituirea prejudiciului nu erau diminuate prin exmatricularea unor studenţi, indiferent care ar fi fost motivele exmatriculării lor. Cei doi falsificaseră nişte diplome de bacalaureat, nu examenul de admitere, recunoscut ca fiind sever, deci nu ocupaseră locul cuvenit altora, ci pe cel binemeritat de talentul lor. Instanţa însă, aplicase cu vigilenţă legea, iar acuzaţia nu era una oarecare, ci înşelăciune în dauna avutului obştesc, adică asocia două articole dure din codul penal comunist. Decizia a fost că produseseră o pagubă consistentă avutului obștesc, (echivalentă cu prețul unei Dacii 1100!), fiindcă profitaseră de îndrumarea unor profesori iluştri care ar fi putut instrui alţi doi tineri, e drept, un pic mai puțin talentați, dar cu diplome de bacalaureat în regulă.

„Ce mare lucru e să joci teatru!? Şi eu aş fi putut să fiu actor. De ce n-au făcut liceul, dacă erau aşa de deştepţi!” îmi ţinuse un miliţian o peroraţie scurtă şi dojenitoare în timpul anchetei de la Circa 5, profund convins de adevărul pe care îl formulase.

Rodica Mihăilescu a făcut un memoriu în care cerea graţierea lui Felix şi a lui Marius, a obţinut un număr impresionant de semnături de la marii actori şi regizori ai teatrului românesc, mi l-a pus în braţe şi m-a trimis cu el în audienţă la CC al PCR.

Asta se întâmpla în 1975, la sfârşitul lui octombrie. După ce m-am gândit bine, am ajuns la concluzia că măicuța era mult mai potrivită ca mine pentru această audiență. Era o actriță înnăscută și nici nu trebuia să se transpună în pielea mamei nenorocite care îşi iubea fiul fără nicio rezervă, pentru că aşa era. Tremura toată când vorbea despre Antonel, fiindcă așa îl numeau ai lui în copilărie. Pe deasupra, în caz că ar fi fost nevoie, putea răspunde la întrebări posibile de genul: de ce n-a făcut liceul; cu ce s-a ocupat, în loc să meargă la şcoală și altele asemănătoare. O pregătisem îndelung. Eu nu mă simţeam în stare să înfrunt un activist de partid. M-aş fi blocat și n-aş fi putut fi credibilă.

A fost o alegere bună. După audienţă, măicuţa mi-a povestit că omul care a primit-o, a oftat şi a pus memoriul deoparte, spunându-i că graţierile sunt semnate doar de Ceauşescu personal. Din mintea mea s-a spulberat şi ultima iluzie. Era exclus ca memoriul să ajungă pe masa lui Ceauşescu şi de-a dreptul imposibil, ca acesta să semneze graţierea unor golani care voiau să se facă peste noapte actori, în loc „să-şi aducă aportul” pe „eroicele şantiere ale patriei”.

Dar memoriul girat de mari artişti ai teatrului românesc şi lacrimile măicuţei săvârşiseră o minune. Ideea Rodicăi Mihăilescu fusese genială.

Memoriul a fost primit de Gheorghe Stoica, pe atunci consilier personal al lui Nicolae Ceauşescu.

Gheorghe Stoica, pe numele său real Moscu Cohn (n. 20 iulie 1900; d. 1976), evreu de origine, comunist în ilegalitate, a fost unul dintre fondatorii Partidului Comunist Român. Participant la Greva de la Atelierele Griviţa din 1933, l-a atras pe Gheorghe-Gheorghiu-Dej în mişcare comunistă. Fost ofiţer politic în timpul Războiului Civil din Spania, ambasador în R.D. Germană (1953-1956), prim-secretar al Comitetului orăşenesc Bucureşti al PCR (1950-1953), membru al CC al PCR (1948-1974).

Graţierea a fost semnată în cursul lunii noiembrie, cu recomandarea ca cele două elemente, dacă dau dovadă de îndreptare, să fie recuperate pentru teatru. Cred că Gheorghe Stoica era singurul om din citadela rece şi ameninţătoare în care transformaseră comuniştii Palatul Regal, ce putea să fie mişcat de îndrăzneala a doi copii zănatici, care alergau după fluturi. A reușit să le obțină amnistia și bunăvoinţa lui a mers mult mai departe. I-a chemat la el şi le-a spus să facă un alt memoriu, prin care să solicite să fie reînmatriculați la Institutul de teatru şi să-şi completeze liceul între timp. Din nefericire, în cursul aceluiaşi an, Gheorghe Stoica a murit și memoriul cu pricina a rămas îngropat pe undeva prin vreun sertar.

Avansând puţin pe şirul evenimentelor, Aneta Spornic, ministru al învăţământului în vremea lui Ceaușescu, la care Felix și Marius au ajuns în audiență, le-a tăiat-o scurt: „Ce e aia teatru! Eu v-aş desfiinţa! Politehnică, asta ne trebuie! De oameni care să construiască ceva concret avem noi nevoie în ţara asta. Vă semnează el reînmatricularea?!”

El era Nicolae Ceauşescu.