Devenisem o prezență stabilă la tanti Lucica acasă

Sufletul ales al acestei femei, care cunoştea toţi arborii ce cresc pe planetă şi se ocupa cu reîntinerirea pădurilor din munţii, se plia peste sufletul oricărui pribegit al sorţii. Era suficient să-i treci pragul, că haosul din capul tău se ordona după legi fireşti, fără prea multă filosofie. Câştiga orice bătălie, oricât de grea ar fi fost, dar, mai ales, ştia că nicio înfrângere nu e definitivă. Mamă, soră, prietenă deopotrivă, era ca o stâncă întotdeauna salvatoare, indiferent de furia şi mărimea valurilor care voiau să te scufunde.

Şi în sâmbăta aceea, de 13 decembrie, ca să scap de lumina plumburie care învăluia Bucureştiul, m-am refugiat din nou la tanti Lucica. Seara se scurgea în matca ei firească. A sunat telefonul. Tanti Lucica a răspuns, s-a întors către mine, a făcut o pauză, apoi a zis:

„E Felix!”

Am luat receptorul în mână, m-am rezemat cu spatele de perete şi, ca atunci când se rupe pelicula în timpul proiecţiei unui film, m-am aşezat pe podea cu mişcări încetinite.

„Stai jos, nu leşina, n-am evadat! Sunt LIBER! M-au graţiat! Zbor la tine, cât pot de repede.”

Tanti Lucica devenise un semn de întrebare. Am lămurit-o.

„Felix e liber, vine încoace.”

Am rămas jos pe podea, cu receptorul în mână, până când mi l-a luat cu precauţie tanti Lucica. Tot ea m-a ridicat cu grijă de jos şi m-a aşezat pe un scaun. Apoi a început să se mişte repede, cu mare precizie. A aranjat masă pentru două persoane, a anulat Teleenciclopedia la care se uitau unchiul Picu şi vărul meu Lucian, a adus o lenjerie frumos brodată şi a terminat totul exact când s-a auzit soneria de la uşă.

Felix în prag, stângaci, ras în cap, îmbrăcat cu costumul pe care se vedeau dungile unei împachetări îndelungate, mă privea nesigur. Mă atingea cu teamă și parcă tatona soliditatea pământului de sub picioarele lui. „Mi s-a rupt inima când l-am văzut. Costumul şi cămaşa îi erau mototolite rău de tot. Am încercat să i le calc, dar nu l-am putut ţine pe loc mai mult de zece minute. Arăta jalnic”, îmi povestea Madi, colega mea de cameră de la căminul Grozăvești, unde mă căutase Felix mai întâi.

M-am lipit de el, i-am cuprins mijlocul şi nu i-am mai dat drumul toată seara. Furculiţa şi cuţitul din mâinile lui se încăpăţânau să lovească farfuria destul de des și de tare. Simţeam cum tot trupul i se crispează, ca să anuleze cât mai repede cu putinţă zgomotul acela care-i trăda nesiguranţa.

„Lasă omul să mănânce, acum e aici!” mă mustra cu duioşie tanti Lucica, trecând cu tact stângăciile lui asupra mea.

Toţi ai casei au dispărut ca prin farmec lăsându-ne singuri.

În noaptea aceea nu am făcut dragoste, ci am devenit o îmbrăţişare fluidă, care plutea departe, foarte departe de tot ce putea avea o formă concretă, iar lacrimile curgeau fără nicio oprelişte, curgeau pur şi simplu de la sine, limpezindu-ne şi redându-ne, deodată cu zorii, deplina strălucire pe care o ai doar atunci când tu însuţi devii lumină.