Shadowmoon Valley era cu adevărat un iad

Îmi trecuse de multe ori prin cap să o abandonez pe Ligia. Datorită ei, imagini vechi, pe care le crezusem uitate demult, se desenau în întuneric pe tavan, inundându-mă treptat cu un fluid de amărăciune amestecat cu o nostalgie catifelată ce-i dădea în mod paradoxal un gust plăcut. Ezitam să o alung câtă vreme fluidul era doar un firicel, care nu-mi alerta vigilenţa, dar el se strecura cu perfidie prin aerul nopţii, ocolind toate obstacolele pe care i le puneam eu în cale. Multe au fost nopţile în care mi-am proptit fruntea în pernă, să nu mai văd nenorocitul acela de tavan.

„Mă gândesc să plec pe server la francezi. În Maat n-am nicio şansă să fiu luată în seamă, i-am spus într-o seară Arhanghelului. Nu fac faţă cerinţelor lor. Am deja un priest de level 20 acolo şi măcar ştiu cât de cât limba. O să-mi fac acolo un warrior şi o să-i spun Teea.”

„Mda, e o problemă că nu ştii engleză. Îţi zic, ca să ştii. Când ai intrat în ghildă, cineva care te cunoştea din altă ghildă, a povestit tot ce ştia despre tine. Aşa se întâmplă când lucrurile îs la comun.”

„Şi ce-a spus?”

„Evident că am uitat şi am uitat şi cine era.”

„Nu, nu ai uitat. Doar că nu vrei să-mi spui.”

„Am uitat. Dar recunosc, că şi dacă nu aş fi uitat, tot asta aş fi zis.”

„Mi-ar plăcea să-ţi aminteşti.”

„De ce? Contează?”

„Nu contează, nu mă afectează, dar mi se pare foarte important să ştiu.”

„Păi, cum nu te afectează, dar e foarte important să ştii!?”

„De fapt, chiar nu mai contează.”

„Ligia, draga!”

„Da!”

„Nu e adevărat. Nu te implici în ceva, orice ar fi acel ceva, la modul detaşat. Pur şi simplu asta nu se poate. Îţi pasă şi e normal să îţi pese. Dacă nu-ţi pasă, atunci renunţă!”

„La WOW?”

„Da. Dacă ceva nu contează, nu există.”

„Asta crezi tu?”

„Da.”

„Să renunţ fiindcă nu sunt un jucător bun?”

„Nu la asta mă refeream.”

„Dar la ce? Îmi spui cine şi ce a spus?”

Făceam cercuri concentrice în zona cea mai aglomerată din Orgrimmar, călare pe lupul meu cel sur, cu capul încorsetat într-un căpăstru fioros. Era clar că nu voia să-mi spună. Mă avertiza, ca să fiu în cunoştinţă de cauză, şi atât. Îmi sugera că prezența mea în joc poate să fie ridicolă şi că ar trebui să fiu prudentă.

Știam despre cine era vorba. Era o fată pe care o ajutasem când avea level-ul mai mic decât mine. Îi explicasem că nu sunt un jucător sadea de WOW, că am o vârstă la care nu mai pot îngurgita deodată şi engleza şi cabalistica WOW. Ea considerase că e şic să-mi facă un portret caraghios, când am fost admisă în ghilda Maat, de Zuma, cu acordul lui Bluetooth. Nu mă trecuseră prin furcile caudine ale aplicaţiei de pe forumul ghildei și nici nu le-aș fi putut trece. Fata îşi făcea loc în societatea preponderent masculină din ghildă aruncându-se în toate discuțiile de pe chat, indiferent de temă și fără să mediteze prea tare la consecinţe. Dorea să aibă umor cu orice preţ şi să fie în centrul discuţiilor. Nu m-am supărat pe ea. Dimpotrivă. I-am sărit în apărare când era taxată prea tare de băieți. Până într-o zi, în care, unul dintre ei m-a avertizat să o las baltă, fiindcă „fiecare păsărică pe limba ei piere”. Comportamentul civilizat era lege în Maat. Bluetooth era neiertător din acest punct de vedere.

Ce-mi spusese Arhanghelul era adevărat. Nu eram o excepţie suspectă, ci o aberaţie, dacă e să mă privesc prin prisma jocului. Cu nuanţări diferite, noob înseamnă ageamiu. Cu mulţi de „o” şi cu litere mari, înseamnă tâmpit. M-am amuzat pe seama mea. Nu era prima dată când mă lipeam aiurea de un context care părea că nu mă dorește, sau căruia nu-i înțelegeam eu sensul. Îmi amintesc că aveam vreo 10 sau 11 ani. Mă jucam cu încă trei fetiţe, în ceea ce noi, la Lonea, numeam parc. Un maidan cu plopi tremurători aflaţi încă în primii lor ani de viaţă şi cu iarba chelită din loc în loc. Mariana a hotărât să ne continuăm joaca acasă la ea. Locuiam pe aceeaşi scară în blocul H. Avantajul ei de netăgăduit, în cartierul cu blocuri afumate, amintind de o aşezare a undea-zilor, era o minge mare, foarte frumos colorată. Era mare lucru să ai o minge mare și frumos colorată. Mariana a hotărât, fără vreun motiv clar, că la ea acasă nu trebuia să merg și eu, dar nu mi-a spus-o direct. A pretins doar că nu putem merge toate patru. A urmat o discuţie lungă, în care eu întrebam pe cine urmează să excludem, ea îmi spunea că pe mine, iar eu nu înţelegeam. Până atunci fusesem partenera preferată de joacă a Marianei, tocmai la ea acasă. Ce motiv avea să mă excludă tocmai pe mine, după ce îi construisem cu fantezie tot felul de jocuri după povești adaptate din Fraţii Grimm şi, uneori, dacă accepta, chiar după Legendele Olimpului. Nu avea sens. Eram convinsă că e o greșeală. N-a prea avut importanţă ce credeam eu, pentru că, m-am trezit singură în parcul pustiu, sub plopii cu frunze tremurătoare.

Arhanghelul avea dreptate, chiar eram afectată. Și fata din ghildă se plimba prin WOW cu o minge mare şi frumos colorată, cu care se identifica, deși nu mai era chiar o fetiţă. M-am întristat.

La scurt timp, prietenul meu, Arhanghelul, a părăsit jocul. Mi-a zis că s-a cam plictisit și face o pauză. Eu m-am întors sub cerul verde, otrăvit. Zburam fără noimă printr-o furtună perpetuă, sfâșiată la fiecare secundă de meteoriți, ca de niște rânjete batjocoritoare. Da, zburam prin iad. Lăsam amintirile să mă inunde. Mi-era teamă să cobor pe pământ.

Îl aveam în minte pe Felix, când i se frânseseră aripile. Doi ani însemnau o veșnicie. Însemnau neantul care arăta exact ca valea asta, cu lacuri și cascade de fiere. Fierea e amară, te ucide. Devenisem două singurătăți înconjurate de dușmănie, de victoria sarcastică a tuturor. A celor apropiați, a celor depărtați, a celor întâlniți întâmplător. Felix, acolo, după zăvoare, între recidiviști periculoși, eu undeva într-un eden în care vegetația creștea necontrolat. A doua zi după proces, când știam că sentința va fi aspră, că nici gând de eliberare de vreun fel, cum încercase Rodica să ne facă să sperăm, am hotărât că trebuie să-l văd neapărat pe Felix. Trebuia să-l asigur că nimic nu se va schimba între noi. Că îl iubeam la fel, ba chiar mult mai mult. Devenisem stâncă. Nimic nu se vedea dincolo de fața mea împietrită. Doar hotărârea. Nu permiteam nimănui să scoată vreun sunet care să aducă a sfat sau reproș. Au încercat, dar deveneam instant o furie oarbă și atunci s-au lăsat păgubași.

Trecuseră mai bine de trei luni de când iubitul meu devenise o fantomă care îmi bântuia nopțile, visele, zorile dimineților. În sala de judecată nu se uitase la mine. Mă încerca disperarea. Știam că el joacă pe muchie de cuțit. Știam că pentru el prima opțiune era soluția extremă. Cea mai la îndemână. Mereu prima. Desigur, nu admitea că nu venisem să-l văd, deși, în realitate nu apucasem. Măicuța mi-o luase înainte, iar Felix avea dreptul la o singură vizită, o dată la trei luni. Îi adusese un pachet și găsise prilejul să solicite și vizita. Unica vizită din următoarele trei luni. Nu mă așteptase.

„Ce voiai, mamă, să se strice mâncarea? De unde să știe mama că vrei să vii și tu? O să vezi și tu ce înseamnă să fii mamă. Dacă o să-l condamne criminalii ăștia, ochii care nu se văd se uită...”

Jubila. Mi-o făcuse. Îmi spunea pe față să ies din scenă. Furia mea ar fi înghiți-o cu pământul de sub ea cu tot. Deși ar fi trebuit să mă gândesc totuși că, acolo după ziduri, după zăvoare, Felix avea nevoie, în primul rând, de mâncare. Am luat-o cu mine, ca să ajung la penitenciar fără să fiu nevoită să scotocesc cartierul de una singură. Am ajuns la comandantul penitenciarului, așa cum făcuse și măicuța cu două zile înainte. Arcuda era pe vremea aceea un loc de detenție pentru recidiviști. Eram atât de nefirească printre țigăncile care măturau strada cu fustele lor lungi și împestrițate, că până și gardianul de la intrare s-a simțit, parcă, dator să mă scoată de acolo. M-a întrebat ce vreau, trecându-mă peste rând. Neașteptat de repede, am ajuns în biroul comandantului. Sobru, preocupat de niște hârtii, m-a lăsat să-mi spun povestea. Apoi m-a cercetat pe îndelete. Eram nevasta „studentului”!

„Trebuia să te aștepte dacă știa că o să vii” a zis în final, referindu-se la mama lui Felix și mi-a aprobat un „vorbitor” de zece minute.

Gardianul m-a condus într-o încăpere îngustă, sordidă, cu un perete întreg de gratii de fier și după ele o cortină. Mi-a spus să aștept acolo. A reapărut după gratii și a tras cortina dezvăluind al un doilea rând de gratii și culoarul îngust dintre ele.

După al doilea rând de gratii era Felix, ras în cap, subțire și palid ca un lujer crescut în întuneric. I-am explicat că măicuța nu m-a așteptat și a cerut „vorbitorul” înainte, că nu avem decât zece minute, că-l iubesc foarte mult și îi transmit în fiecare seară, prin Luceafăr, toată dragostea mea. Minutele au trecut foarte repede. Gardianul a tras cortina la loc. Inelele ei de lemn au hurducăit pe țeava de metal. Apoi, gardianul m-a condus afară din incintă. În poartă m-a întrebat:

„Ce-i cu luceafărul ăla?”.

„Ne uităm amândoi, la opt seara, la Luceafăr și comunicăm telepatic.”

Explicația mea, cred că i-a părut de-a dreptul năroadă, dar n-a zis nimic.

Felix îmi păruse tăcut, distant și parcă neplăcut surprins. Mă duruse asta crezând că avea legătură cu modul în care arătam, sau cu ce încercasem să-i spun cu sufletul la gură.

„Sperasem că o să-mi văd copilul. Am auzit un plânset de copil înainte să se tragă cortina.”

Era o mustrare. O dezamăgire. De asta fusese tăcut.

„E prea mic pentru un drum atât de lung” i-am explicat.

Adevărul e că nu-mi trecuse prin cap nicio clipă să-mi aduc copilul în acel loc fioros.