Nesăbuitele căi te pot duce direct în iad sau în ceva asemănător

De fapt, ce se întâmplase!

Undeva pe strada Uranus se strângeau ocazional mulți dintre boemii Brăilei, într-o încăpere fără o geometrie prea clară, dar cu avantajul că nu te aflai direct sub cerul liber. Era mobilată cu un pat suspendat pe bare de metal la care ajungeai căţărându-te, o chiuvetă, un godin mititel, un scaun și o masă. Se dormea în pat cu rândul, în funcție de programarea examenelor de a doua zi, în caz de sesiune, în rest, care cum și pe unde putea. La începutul lui iulie, în '73, se strânseseră aici mai mulți candidați pe la diverse facultăţii. Fără să se gândească la consecințe, Felix şi prietenul lui Marius au pariat că ei intră la Institutul de teatru, în condițiile în care nici unul, nici celălalt, nu apucaseră să termine liceul. Marius, pentru că fusese crescut cu greu de o bunică și ar fi trebuit să devină un frizer cumsecade, iar Felix, pentru că era structural rebel. Cu un an înainte, Felix şi Marius, împreună cu Dan, un alt prieten de-al lor, fuseseră angajați la Teatrul din Bacău. Încurajați de succesul obținut pe scenă și de o întâlnire cu regizorul Liviu Ciulei, s-au gândit să-și probeze talentul și să vadă dacă ar avea vreo șansă de a intra la Institutul de teatru. Examenul era foarte dur. Pentru băieţi, în Institut, erau doar vreo zece sau unsprezece locuri pe an, pe care năvăleau sute, uneori chiar și peste o mie de candidați. Din nefericire, având în vedere ceea ce a urmat, Felix şi Marius chiar aveau talent. Două locuri din cele zece sau unsprezece scoase la concurs le-au ocupat ei şi împreună cu prietenii de pe strada Uranus au sărbătorit victoria trei zile și trei nopți. După ce s-au trezit din beție, șocul a fost foarte puternic pentru amândoi.

Institutul de teatru, acel El Dorado la care visaseră, devenise peste noapte un vis împlinit. Concomitent însă a început tortura. Teama că vor fi dați în vileag. Știa foarte multă lume de pariul lor, că nu făcuseră un secret din această bravură. Aproape doi ani au trăit un paradox. Admiterea, apoi cele trei sesiuni de examene prin care au trecut le confirma valoarea artistică, deci locul lor era pe scenă, și totuși, deasupra capetelor lor stătea mereu amenințătoare o ghilotină anihilantă.

„De fiecare dată, când mă chemau la secretariat, mai întâi dădeam târcol prin tot Institutul, îmi luam adio de la fiecare colțișor și abia pe urmă mă duceam să văd despre ce era vorba”, mărturisea Felix.

De ce n-a făcut Felix liceul? Greu de răspuns. Într-o zi, când îi spusesem că seamănă cu Accatone din filmul lui Pasolini, pe care-l văzusem împreună, a răbufnit:

„Pe dracu! Şi cu mine când o să mai semăn!”

Brăila e un loc al interferențelor culturale, al amestecului de esenţe etnice venite din toate cele patru vânturi, unde istoria s-a fixat în timp prin legi anume de conviețuire. Port de peste șase sute de ani, avea o sevă binecunoscută, numai a ei, străzi curbate în semicerc, încât, în orice direcţie ai merge, ajungi tot la Dunăre, ca să fugi apoi în lumea largă cu un vapor ori să o treci înot şi să te pierzi în basmele şi legendele Bălţii. Un tărâm fabulos, deopotrivă mit și realitate cotidiană. Asta până la industrializarea din anii '60, '70, când oamenii din Bărăgan au năvălit în număr mare peste oraș.

Ca orice oraș - port, avea ierarhii de temut și „prinții” ei neîncoronați. Felix se lipise, încă din copilărie, de comunitatea grecilor. La o petrecere, după mulţi ani, m-a surprins. Dansa syrtaki cu Flory. Felix a întrebat: „Mă ţii?” Fata şi-a indicat prin gest scurt şoldurile ei frumoase și în clipa următoare, el a făcut un salt prin aer, a încolăcit cu picioarele șoldurile fetei, apoi, susținut de ea, s-a arcuit pe spate și a bătut alternativ pământul cu palmele, răsucindu-se prin aer. Mișcarea a fost rapidă și foarte spectaculoasă. Flory era brăileancă, desigur.

„Te trăgeau pe nesimțite în «afacerile» lor, cum era cea cu ceasurile Atlantic” îmi povestea Felix. Pe la treisprezece, paisprezece ani, puștii care înotau bine erau trimiși să pescuiască ceasurile pe care vaporenii le scufundau în Dunăre, învelite în pungi de plastic. „Erai de mare încredere, dacă primeai o astfel de misiune. După ce pescuiai ceasurile din Dunăre, te plimbai cu ele departe de port, până la loc sigur, unde venea cel căruia trebuia să le predai. Evident, că tipul te urmărea de la distanță.”

Măicuţa, cum îi spunea mamei lui, l-a înscris pe rând la toate liceele din Brăila şi Galaţi, dar în zadar. A început de vreo patru ori clasa a noua și abia la a patra tentativă a trecut în clasa a zecea. Au învins, fără discuţie, setea aceea de libertate plămădita la umbra vapoarelor care poposeau în port și visul pentru depărtări și aventură din povestirile lui Panait Istrati.

„Nu aveam timp. Jucam în piese de teatru la școala populară de artă, citeam toată vatra pe acoperișul casei, ca să mă izolez de ai mei și scriam un roman despre prietenii mei din port. Apoi, mai târziu, m-au adoptat târfulițele care se învârteau prin barul de la Hotelul Traian. Eram confesorul și psihoterapeutul lor și aveam capul plin de povești” îmi dezvăluia Felix frânturi din adolescența lui.

La 12 ani a vrut să fugă de acasă cu o trupă de circ, dar planul i-a fost dejucat. Vedea toate spectacolele ce se jucau pe scena Teatrului „Maria Filotti”din Brăila. Intra pe la cabinele actorilor, ajutat de un vecin care era mașinist. La 14 ani a fugit de acasă și șase luni a fost de negăsit. Când s-a întors, s-a ascuns în podul casei. Noaptea cobora după mâncare, și așa i-au dat ai lui de urmă. Nu mi-a spus niciodată foarte clar ce i s-a întâmplat în acea perioadă. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Doar atât mi-a explicat la un moment dat: „Când un copil fură un pepene din piață, înșelând vigilența vânzătorului și tu îi spui că e mare șmecher, în loc să-l trimiți cu pepenele înapoi, nu poate fi vorba de o educație sănătoasă!”

Până la urmă, toate se învârtesc în cercuri cu circumferințe mai mari sau mai mici. În luna aprilie, fapta a fost dată în vileag, iar verdictul a căzut definitiv, dintr-un „cer” implacabil, pe 12 august 1975:

„În baza art.1 din Dec. 9/974, constată graţierea pedepsei de câte 10 luni închisoare, aplicate pentru infracţiunile de fals şi uz de fals.

În baza art. 215 al. 2, rap. la art. 229 al. 1 cod penal, cu aplicarea art. 41 al. 2, şi 42 al. 1, cod penal, condamnă pe aceeaşi inculpaţi la câte 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 cod penal.

În baza art. 350 cod pr. penală, menţine starea de arest a inculpaţilor, şi în baza art. 88 cod penal, deduce detenţia de la 15 aprilie 1975, la zi, pentru ambii.

Obligă pe inculpatul Rizea Anton, la 40.380 lei, şi pe inculpatul …. Marius la 39.250 lei, cu dobânzile legale, calculate de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă I.A.T.C. Bucureşti.

Obligă pe fiecare inculpat la câte 900 lei cheltuieli judiciare ale statului.

Cu recurs.

Pronunţată în şedinţă publică azi 12 august 1975.

Preşedinte, Judecător,

ss. Lucan Arjova Gheorghe ss. Dumitru Constantin

Grefier,

ss. Cziko Lucia.

G R E F A

TRIBUNALULUI MUNICIPIULUI BUCUREŞTI

Prezenta copie fiind conformă cu originalul aflat în dosarul acestei instanţe cu nr. 3812/1975, se legalizează de noi.

GREFIER,

ss indescifrabil”