Rodica Mihăilescu
Rodica Mihăilescu era cunoscută, mai degrabă, pe numele ei de scriitoare, acela de Rodica Padina.***
Locuia, întâmplător, într-un bloc din Piaţa Palatului. Balconul ei domina priveliştea largă spre strada Ştirbei şi, în interferenţa de acoperişuri, puteam să identific unde anume, decupate în timp, castanele de la „Trei baloane” îşi trăiau povestea incredibilă.
Rodica era avocata lui Felix. Puţine femei mi s-au părut mai frumoase decât ea. Nu i se vedea decât sufletul, lucru atât de rar! Şi-a asumat apărarea lui Felix și a lui Marius. În mod sigur, și asta m-a determinat să o văd atât de frumoasă. Îmi amintesc că urcam scările monumentale ale Marelui Tribunal alături de Marcel Anghelescu şi Constantin Dinulescu, doi mari actori, pe care îi văzusem până atunci doar în filme sau pe scenă. Ea îi mobilizase pe un front de luptă împotriva absurdului, iar ei veniseră, cu sincera convingere, că dreptatea divină e una singură.
Cei doi își meritau drumul către scenă, dacă trecuseră de un examen atât de sever ca cel de la actorie. Pe vremea aceea, doar vreo douăzeci de candidați, din câteva sute bune, realizau această performanță.
Maestrul Marcel Anghelescu privea direct în sufletul meu rarefiat şi copleşit de spaimă şi îmi spunea:
„Prin marea lui dorința de a urca pe scenă Felix este o promisiune a teatrului românesc. Scena este pentru el o realitate dincolo de realitatea obișnuită. Este o pătrundere în adânc, exact acolo unde nu găseşti decât substanţă omenească. Nu norme şi reguli, ci suflet. Asta se află acolo unde cortina urcă sau coboară, pentru a transmite ceva. L-am văzut pe acest tânăr într-un spectacol la Institutul de teatru şi am văzut cât de importantă este scena pentru el. E credibil? Îmi pare rău că nu l-am cunoscut mai bine pe soţul tău, dar când m-a rugat Rodica și Zoe Anghel Stanca să vin, zicând că pledoaria mea îi va fi de folos, am venit.”
Eram o furnică rătăcită pe scările somptuoase ale acelui palat impunător. Eram?! Nu, nu eram pe nicăieri. Eventual, lumea mea bidimensională era strivită de paşii uneia cu trei dimensiuni, dacă nu cu mai multe. Totul se întâmpla undeva deasupra, într-o pledoarie în care cei doi mari actori invocau dreptul suprem la libertatea de a exprima prin tine însuţi, fie şi pe o scenă, iubirea filtrată prin om pentru oameni, fericirea de a fi ceea ce eşti şi de a fi total devotat mesajului pe care îl ai de transmis. Dacă alegi să faci asta pe o scenă, e doar semnificaţia celei mai profunde sincerităţi.
„Poate, vreodată, veţi râde sau veţi plânge cu noi într-o seară!”, astfel l-a circumscris Marcel Anghelescu pe Felix propriului său destin, îngheţând absurdul unei săli de tribunal, unde se judeca o cauză ce n-ar fi trebuit să fie măsurată cu articolele cele mai dure din codul penal al vremii.
Judecătorul tăcea, grefiera rămăsese cu mâinile încleștate pe clapele mașinii de scris, iar sala înlemnise. Într-un final, după ce judecătorul i-a mulțumit maestrului și s-a întors spre grefieră, sala și-a revenit, iar Rodica împărțea cărți de vizită în stânga și în dreapta.