Nisipul din Tanaris îmi intrase până și în suflet

Warriorul meu, Ligia, e un orc female. I-am potrivit colţii la dimensiunea cea mai mică, deşi a fost greu. Orcii sunt nişte mutanţi urâţi, ca mai toate rasele de la Hoardă, până la intrarea în scenă a Blood Elfi-lor. M-a preocupat înfăţişarea Ligiei, adică, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să evit urâţenia proverbială a orcilor. Să fie oare atât de important învelişul în care suntem ambalaţi? Se pare că da.

Ligia mea e ţeapănă, are ochii stranii, puţin apoşi, şi o expresie de canibal decent. Cred că mă reprezintă. Eu o consider un succes, chiar dacă unii, destul de mulţi, o privesc cu îngăduinţă.

Rătăceam de câteva zile prin deșertul din Tanaris, dând târcoale ruinelor înţesate de troli. Eram un warrior trist, cu armura jerpelită şi căram în spate ciocanul pe care îl luasem cu japca de la Peacemaker în Uldaman. Am dat need pe el, deși nu mi se cuvenise. „Ninja!!!”, a ţipat Peacemaker şi m-a dat afară din grup. Mi-a fost greu să-l lămuresc că nu încălcasem deliberat regula jocului, ci doar greșisem din lipsa de experiență.

Dacă intri în joc fără prieteni de afară care să te ajute și dacă nu comunici cu uşurinţă, nimeni nu va pierde timpul să te ajute dincolo de o amabilitate formală și te vei trezi într-o lume periculoasă prin elitismul ei, prin intransigenţă, ironie şi chiar cruzime. Te poţi izbi de pereţii colţuroşi ai unei lumi luată în stăpânire de nişte oameni prea implicaţi, prea identificaţi cu nişte personaje animate de pe o tastatură. În mare măsură, WOW nu e un joc şi nu e o realitate virtuală. E o competiţie în care te califici sau nu, așa cum o descrisese și Georgiana.

De pildă, ca să înţeleg cât de cât ce trebuie să facă warriorul într-o instanţă, mai întâi, am fost dată afară dintr-un party cu mare tam-tam. După părerea mea, eu făcusem totul cu mare simţ al răspunderii. Atacasem lighioanele, alergasem de la una la alta cu o vitejie fără seamăn, în timp ce toata lumea ţipa la mine. Ţipa, pentru că mi se scria cu majuscule:

„NOOOOB!!!! WOW is not a game for you!!!!”

Îmi defilau prin minte secvenţe ce-mi aminteau de eșecurile warrior-ului meu. Nu-mi era deloc pe plac gândul de a renunța la WOW, deşi părea evident că trebuie să o fac. Mai întâi, pentru că îmi plăcea. Apoi, aveam sentimentul că sunt rejectată şi gândul ăsta mă înfuria. Pot pierde o bătălie, două, trei, o sută… dar nu pot accepta înfrângerea. Nu voi răzbi, îmi spuneam cu cea mai sinceră tristeţe. Mai aveam două levele ca să pot ajunge şi eu în Outland şi băteam pasul pe loc. Mai bine, mă duc să mă plimb prin junglă, am decis şi mă pregăteam să încalec pe leul cu aripi de liliac.

„Bună.”

„Bună” am răspuns, rămânând pe loc și rotindu-mă ca să mă dumiresc cine mă salutase.

„Cine eşti?” am întrebat, crezând că e vorba de o cunoştinţă mai veche care avusese ideea năstruşnică să-și pună numele Deces.

„Nimeni.”

„A, un fel de Ulise, care va să zică. E cam ciudat numele tău.”

„Ştiu. Vrei să te ajut la vreun quest mai greu?”

„Desigur, dacă ai timp.”

„Lipsesc un minut. Mă întorc imediat. Gândeşte-te ce quest vrei să facem. Dar să fie unul mai greu.”

N-o să se mai întoarcă, mi-am zis, şi am zburat spre Feralas. Dar s-a întors și am pornit să colindăm împreună pădurile Feralas, eu călare pe lupul meu sur, iar warlock-ul pe un armăsar negru cu copite de foc. Aveam un sentiment ciudat. Pădurea aceea mi se părea reală. Auzeam tropotul de copite și încercam să nu mă agăț de vreo tufă de pe marginea potecii, convinsă fiind că m-ar fi zgâriat și m-ar fi durut. Am ajuns la zidurile din Dire Maul, un fost oraș al elfilor. Warlock-ul era cu zece levele mai mare ca mine. A omorât cu ușurință toți uriașii siniștri care patrulau printre ruinele fostului oraș. Am găsit tunelul care trebuia să ne ducă în instanță. În tunel răsuna Song of Elune. M-am oprit.

„Ce faci?”

„Ascult muzica elfilor. Îmi place foarte mult.”

„Și mie. Mai lipsesc încă puțin”, a zis warlock-ul.

„Ok!”

Așa a început lunga prietenie dintre warriorul meu, Ligia, și warlock-ul Deces.