Felix mă rugase să nasc copilul nostru la Brăila

Aproape că-mi poruncise: „Vreau să fie brăilean!”, dar motivul real era acela de a-şi crea o siguranţă în plus. Se temea că-l voi părăsi. Că nu-l voi urma pe drumul întortocheat şi absurd pe care se rătăcise. Am încercat să-i îndeplinesc dorinţa. M-am dus la Brăila. La întoarcere alesesem special un tren personal. Trebuia să mă gândesc la ce urma să fac. Intrasem într-un joc dur, o făcusem de bună voie, jocul devenise realitate, iar realitatea aceasta urma să poarte, peste două luni, numele de Alin.

Nu, copilul meu, din raţiuni practice, nu putea fi născut la Brăila. Vorbeam, scriam în jurnalul meu zilnic despre copilul nostru, dar în primul rând era vorba despre copilul meu. Lumile în creierul meu se despicau în două şi se etajau tranşant. Cea de deasupra, ca un imperativ categoric era copilul pe care urma să-l nasc. Sufletul meu, încununat de o femeie îndrăgostită ireversibil, mai amesteca, în mod firesc, prim planurile.

Pentru lumea din jur eram o fiinţă demnă de toată mila, asta dacă aveam de-a face cu persoane îngăduitoare, că se întâmpla să remarc şi reacţii clare de dispreţ superior gen „uite-o şi pe proasta asta!” sau, cum era cazul mamei mele, de disperare. Dacă mă gândesc mai bine, mi se potrivea expresia consacrată de generaţia lui Alin: eram varză.

Doar aparent. Niciodată n-am mai avut tăria de a purta un război, pe viaţă şi pe moarte, cu toţi ce-i care-mi stăteau în cale, ca în vara aceea. Cred că întreaga lume se sprijină pe capacitatea incredibilă a femeilor de a-şi proteja pruncii, chiar şi pe cei neveniţi încă pe lume. Şi chiar dacă n-o fac cu sabia în mână, în substanţa ei, orice mamă devine un războinic agil, imprevizibil, greu de înfrânt.

Când Felix, cu explozia de lumină pe care o răspândea în jurul meu a dispărut pur şi simplu, tot ce mai puteam face era să alunec în cea mai deplină confuzie. În sutele de pagini pe care le-am scris, am înşirat pe o aţă străvezie o durere cum nu mai văzuse nici cerul, nici pământul. Toate gândurile mele se prăbuşiseră în neant. Nu voiam să înţeleg ce mi se întâmplă, de ce nu-l regăsesc în locurile ştiute, de ce căderea nopţii venea ca o uşurare, fiindcă oboseala mă scufunda cu blândeţe în apele calme ale somnului. Doar fiul lui, din pântecul meu, mă ţinea trează, mă făcea responsabilă pentru ziua de mâine. Memoria are bunul obicei, ca după o vreme, să şteargă amintirea lucrurilor care te-au durut. Dacă privesc, de-a lungul timpului, spre anul acela, cel mai lung din viaţa mea, îmi amintesc cu mii de amănunte fiecare clipă ce mă apropia de miracolul cel mai mare pe care îl poate trăi o femeie. Nașterea pruncului. Pentru el, pentru pruncul din pântecul meu, mă reîntregeam, mă scuturam de tristeţe şi mă bucuram. Aşa a fost să fie! Bucuria venirii pe lume a lui Alin a fost integral a mea. Pentru mai toţi ceilalţi era nepotrivită, sau tristă, sau treaba lor cum o vedeau. Nu mi-a adus nimeni flori la maternitate.

Nu se făceau ecografii pe vremea aceea. Convingerea că voi da naştere unui băiat îmi aparţinea în totalitate. A fost spectacolul lumii când am început să urlu în sala de travaliu că îmi trebuie mâncare, că sunt moartă de foame şi nu pot să nasc că n-am destulă energie. Biata moaşă a încercat să mă convingă că n-o să pot mânca nimic, dar mi-a adus de la bucătărie un platou de macaroane cu brânză. M-am pus voiniceşte pe mâncat. După trei înghiţituri am rugat-o să ducă macaroanele unde va vedea cu ochii. N-am fost chiar singură pe lume. Tanti Mioara, care era asistentă în spital, a stat cu mine, având în acelaşi timp grijă şi de mama care tremura ca varga pe hol. Calmul ei blând m-a liniştit puţin. Cred că toate femeile din lume urlă în clipele naşterii: MOR! Probabil că asta se și întâmplă. Fiindcă, după primul țipăt al pruncului, încă însângerat, femeia moare brusc, ca să se nască una cu desăvârșire nouă.

„Nu mori”, mi-a zis tanti Mioara mângâindu-mă pe frunte.

N-aveam nici un control asupra pântecului meu. Credeam că va exploda făcându-se ţăndări. Ah! nu credeam, eram sigură că aşa o să se întâmple! Apoi, dintr-o dată, fiul meu a izbucnit în lumină.

„E băiat!” a răsunat în creierul meu convingerea devenită certitudine, iar primul ţipăt prin care a întâmpinat Alin neplăcutul contact cu o lume agresivă, plină de mâini care îl zguduiau de mama focului, mi-a picurat în fiecare celulă o fericire pe care numai Dumnezeu şi femeile o cunosc.

Soarele incendia orizontul cu lumina caldă a apusului. Abia l-am întrezărit, că zecile de mâini s-au întins către el şi l-au făcut să dispară.

„Îi e foame! E frumuşel şi caută cu guriţa mâncare”a zis tanti Mioara, după ce s-a întors la mine, căci plecase împreună cu moaşa şi celelalte mâini ce-mi răpiseră pruncul, să se asigure că va fi bine tratat.

Ha! de asta oi fi simţit eu că mi-e foame!?

M-au aşezat pe un pat şi mi-au poruncit să nu mă mişc o vreme. Priveam tavanul alb şi nu înţelegeam nimic. Deci, născusem, iar ei îmi luaseră pruncul şi îmi prinseseră la încheietura mânii un şnur de tifon cu un număr pe el. Dacă-l încurcă cu alţi copii!

„Nu ţi-l încurcă nimeni, are şi el acelaşi număr prins de mânuţă”m-a liniştit tanti Mioara.

Eram intrigată. Aveam sentimentul că astfel de ciudăţenii se întâmplă altcuiva, nu mie. Ţintuită de pat, la recomandarea fermă a medicului, am dormit o vreme. Mă trezea din când în când o asistentă, care îmi controla abdomenul, parcă încercând să-l aşeze la locul lui de odinioară. Spre miezul nopţii, m-au pus într-un scaun cu rotile şi m-au transferat într-o rezervă. Trecuse o eternitate din viaţa fiului meu şi eu încă nu-l văzusem.

„Vreau să-mi văd copilul”, îi ziceam asistentei care mă îngrijea.

„Lasă, că o să te saturi văzându-l!” m-a lămurit ea, cât se poate de profesional.

Am aşteptat până a dispărut din raza mea vizuală şi am plecat să-mi caut copilul.

„Unde te duci? Ai grijă să nu cazi” a spus în urma mea, femeia cu care împărţeam rezerva.

Dar eu alunecam deja de-a lungul pereţilor unui culoar lung despre care ştiam că duce la saloanele noilor născuţi. Am constatat că pot merge fără probleme şi nu înţelegeam de ce atâta tevatură cu ţintuirea mea la pat. Ce e drept, nici n-am cerut lămuriri. În capul meu se învârteau cu totul şi cu totul alte probleme. Îmi pipăiam abdomenul şi nu puteam pricepe că înăuntrul lui nu se mai zbenguia, făcând valuri valuri, copilul meu. Dacă nu mai era acolo, unde era? Ce făcuseră cu el? Câteva clipe am intrat în panică. Oh, ce cumplită era lipsa lui Felix. Lui nu i-ar fi stat în cale nici un obstacol. S-ar fi transformat într-un munte de bucurie şi ar fi obligat pe toată lumea să participe la ea. Era trecut de miezul nopţii. Culoarele pe care mergeam erau pustii, fioroase chiar. Îmi păream ireală, plutind ca o fantomă în vălurile cămăşii mele de noapte. Era roşie, cu corsajul din dantelă neagră şi dublată cu un voal transparent, tot roşu. Foarte luxoasă și nepotrivită cu un spital. Am ajuns în pragul unui salon cu uşa deschisă. Înăuntru erau două femei în halate albe, iar de-a lungul peretelui, aşezaţi în coşuleţe, copiii.

„Ce căutaţi aici? N-aveţi voie aici!” m-a întâmpinat fără nici un pic de amabilitate una dintre femei.

Blocată în pragul uşii, cu vocea sugrumată, încercând să-mi recunosc copilul în vreunul din coşuleţele înşirate de-a lungul peretelui, am reuşit cu greu să articulez:

„Îmi caut copilul!”

„Nu-i aici, aici sunt cei născuţi recent! Cum vă cheamă?”

M-am transformat ca prin farmec. Cred că mă înfuriam progresiv şi asta era vizibil. I-am spus numele şi la ce oră am născut. S-a mişcat puţin printre coşuleţe şi m-a dus la copilul meu. Dormea aşa de liniştit că am vrut să-l mişc să mă conving că e viu.

„Nu-l atingeţi, că se trezeşte! I-am dat să mănânce, l-am schimbat. E foarte bine. Mâine vă chemă să-l alăptați. Mergeţi liniştită în salon.”

Cum adică, să nu-mi ating copilul?!

Nu-mi amintesc cum a trecut noaptea aceea. Mi-amintesc doar chipul copilului meu. În dimineaţa următoare m-au chemat și mi l-au pus în brațe. Nu pot să descriu senzaţia pe care o are o mamă când îşi hrăneşte prima dată pruncul la sân. Să nu îndrăzneşti să o tulburi. Te va sfâşia cu siguranţă.