Iubito, îmi vine foarte greu să-ți scriu

Iubito,*

Îmi vine foarte greu să-ţi scriu. E târziu, aproape de ora unu şi martoră a tuturor înfrângerilor mele nu am acum decât această tristă Vale a Jiului.

Am poposit pe meleagurile copilăriei tale cu inima strânsă de pereţii compartimentului de tren care m-a abandonat aici în zori. Pitorescul pe care m-am străduit să-l găsesc îmi sugera, mai pe departe totuşi, gânduri sinucigaşe. Am închiriat o cameră în hotelul ce nu putea purta alt nume decât «Valea Jiului», pe trei zile, 15 lei cameră cu un pat şi mi-am întins pe acel pat tare sufletul meu chircit de neîmpliniri. Se spune că în momentul în care te scoli din somn creşti cu un centimetru în lungime, pentru că ţi se destind toţi muşchii suprasolicitaţi peste zi. Se pare că mie mi-a crescut şi sufletul, pentru că s-a mărit atât de mult că îmi ajunsese la gură, de unde şi expresia «cu sufletul la gură», cu care am ajuns la teatru, pe la ora 10.

Teatrul este o arătare cărămizie dincolo de barieră, în care stăruie cea mai cruntă mizerie. Se numeşte: «Valea Jiului – Teatru de stat», cu un spectacol la trei săptămâni, dar presupun că te interesează mai mult demersurile pe care le-am făcut şi nu teatrul în sine.

M-a întâmpinat un director, altul decât cel pe care-l cunoşteam eu. Fusese numit de curând.

Mult aşteptata mea angajare nu s-a produs. Trebuia să iasă cineva la pensie, de unde şi graba cu care mă chemaseră, dar respectivul a amânat evenimentul până în mai, fiindcă mai vrea să-şi târâie bătrânele mădulare prin praful şi funinginea din teatru încă două luni. Am întâmpinat alb vestea, fără nici un fel de replică, drept care directorul m-a înconjurat cu un val de condoleanţe şi mi-a propus o soluţie care lui i se părea echitabilă şi pe care m-am prefăcut, deocamdată, că o accept. Mi-a oferit o colaborare, dându-mi un rol - carevasăzică principal – într-o premieră care va avea loc acum, duminica asta. Piesa, fiind într-un act, mi-a dat rolul, «încrezător» în posibilităţile mele actoriceşti, eu putând intra în spectacol fără nicio repetiţie prealabilă, în locul unui individ, un figurant, care, în realitatea lui de om cumsecade, are tangenţe cu teatrul la fel de multe cum am eu cu industria pielăritului. Sper, dacă mă hotărăsc să rămân, să-l fac totuşi bine, cu toate că piesa e stupidă şi arhaică. În 1843, un scriitor român, boier, n-a avut ce face şi s-a apucat de teatru, iar ăştia, mai tâmpiţi decât el, îl joacă.

Trupa are opt posturi «libere», ocupate de şase tineri, fii sau fiice de actori, care mai de care mai tâmpit, concurând pe linia asta cu părinţii lor, şi două fete neutre. Eu mă tot întreb ce caut aici şi nu găsesc un răspuns.

Vreau să fac liceul, am început să-nvăţ şi merge foarte bine, mi-am făcut rost de cărţi, dar nu ştiu când îmi vine acea mult aşteptată aprobare, aşa că mai dă tu un telefon la 330040, interior 408, întreabă de tov. Ghervasie şi comunică-mi ce afli. Săptămâna viitoare se pleacă în turneu şi voi câştiga 58 de lei pe zi, când voi avea un spectacol, şi 88 când vor fi două. Casă nu-mi pot da decât în mai, când mă angajez, salariu la fel. Eu i-am dat telefon lui D. R. Popescu şi să vedem ce va ieşi, pentru că directorul e plecat la Bucureşti şi vine sâmbătă. Acum stau la acele fete neutre, de care-ţi spuneam, până când se întorc din turneu, apoi îmi mut cortul în altă parte, adică în Banat în turneu de două săptămâni cu un «Autocar» (adică unul din autobuzele ordinare care face la I.R.T.A. ruta Cuca-Măcăi – Cocopârţii Măsii din Vale şi retur pe 5 franci). ”Se la’vi”  şi mie aşa îmi arde acum să dau o fugă până în rai, sper că acolo nu se cere de la nici un minister derogare de la regulament, dar aş fi mulţumit şi cu o bucăţică de iad unde să nu se bată nimeni în piept cu cărămizi smulse de la zidirea vreunui teatru şi aşa inutil.

Sunt trist Lee, sunt aşa de trist încât devin apatic. Mi-e dor de Alin şi de tine, dar pe zi ce trece îmi dau seama de inutilitatea mea. Superba mea inconştienţă face eforturi disperate, dar calc mereu cu picioarele goale pe cioburi de sticlă care îmi dau o perpetuă trezire fără putinţă de evadare şi mi se face silă. N-am bani, mănânc ce pot, consumaţia mea zilnică se reduce la câţiva lei şi ca un gest frumos pe care mi-l face soarta, m-a lovit şi cu o nevralgie de mai mare dragul. Noroc că am ceai de muşeţel, tetraciclină şi algocalmin. Aş vrea să fiu cu tine, dar tu să fii altfel, un fel de zână bună care să mă liniştească şi să-mi spună «ai răbdare iubitule, totul va fi bine», dar şi tu eşti la fel de bolnavă ca şi mine. Am adunat atâta mizerie de la oameni încât am în mine o nedefinită hotărâre de a-i unge pe obraji cu toată sila mea. Nu ştiu ce sa-ţi mai scriu. Nu-mi place deloc postura de învins şi nici lamentările.

Te iubesc nespus de mult, dar acum aş fi în stare să te părăsesc şi pe tine şi pe Alin. Tu nu meriţi tratamentul inchizitorial pe care mi-l aplică mie nu ştiu care Dumnezeu şi, din păcate, atâta timp cât sunt cu tine, eşti părtaşa lui, îl resimţi cu aceeaşi acuitate şi suferinţa mea e dublă, pentru că sufăr şi prin tine, pentru că mă dor şi rănile tale, care de fapt sunt ale mele, deşi rănesc un alt trup, un alt suflet, care de fapt este tot al meu. La fel se întâmplă şi cu tine, dar tu ştii să-ţi ascunzi mai bine chinurile... însă eu ţi le percep, am obsesia lor, am avut-o întotdeauna... m-am prefăcut că sunt egoist, şi tu ai crezut, m-am prefăcut că nu le înţeleg, şi tu m-ai crezut prost… Era postura care îmi convenea mai mult, pentru că, oricum, o alta nu ţi-ar fi dat nici un fel de dezlegare, dar acum, când peste zăpada albă ninge cu fulgi negri de cărbune, mi se aştern peste suflet straturi albe şi negre...

Tu erai frumoasă şi sveltă, eu fericit şi barcagiu. Tu în braţele mele... şi era atâta verdeaţă şi atâta lumină pe lac, încât grefurile pe care mi le curăţai când trăgeam la rame îşi păstrează şi acum gustul amărui dulceag şi proaspăt, undeva, în nu ştiu care celulă din mine.

Apoi totul a fost ezitant şi înecăcios, ca un val mare de întuneric care voia să ucidă lumina pe care cred că o descoperisem amândoi.

Şi eu strigam NU, dar strigătul meu se acoperea cu zgomotul de zăvoare şi de lanţuri şi copilul meu în pântecele tale se zbătea să iasă în lumina aceea pe care o descoperisem noi şi tu erai umilită de lanţurile şi zăvoarele mele, tu care iubeai atât de mult florile încât nu suportai ca ele să fie legate...

Avem nevoie de o platformă, ceva, aşa, tare... pe care să putem călca fără teamă, cu siguranţa zeilor, pentru că sunt convins că există undeva şi trebuie să o găsim. Până atunci să încercăm să TRĂIM cum putem prin mlaştinile astea pline de şerpi, de broaşte şi de raci în care ţi se scufundă când un picior, când altu’, dar nici de-al dracului amândouă deodată. Asta e încăpăţânarea mea şi închei pe un ton optimist. Te «pup», Felix”

O, da. Valea Jiului îţi poate înfrânge din prima clipă orice elan. Nu ştiu dacă e un loc urât, ci doar unul în care nu poţi trăi singur. Ceaţă, funingine căzută din cer, zăpadă neagră. Doar munţii sunt legendari şi frumoşi.

Ce încercasem să fac trimiţându-l pe Felix în Valea Jiului? Să reabilitez primul episod important al contactului meu cu realitatea? Să o reformulez, pentru că zdrobise peste măsură ochii și mintea mea de copil, așa cum era ea, încrâncenată în mizerie? Reuşisem să fac parcuri și castele adevărate din maidane, din blocurile înnegrite, din gunoaiele pe care nu le puteai ocoli chiar dacă te străduiai, din cocinile de porci şi cuptoarele de pâine… Poate ar fi fost mai simplu să fac un drum până în Vale, să revăd acele locuri şi să-mi îngrop rădăcinile definitiv, acoperindu-le cu pământ bine bătătorit.

Nu aveam ce să regăsesc în Valea aceea îngustă, strangulată mai mereu de ceaţă. Ca în poveştile din far west, „momârlanii” fuseseră alungaţi de pe pământul lor. Se retrăseseră în văile înguste de la poalele munţilor şi trăseseră hotare ferme între noi si ei. Ne spuneau „barabe”, ceea ce însemna de fapt tâlhar, fiindcă, austriecii, la început au adus puşcăriaşi şi i-au pus să lucreze în mină.

Ha! de ce joc WOW? Pentru ca asta am făcut toată copilăria. E adevărat, Kalimdorul se numea Cimpa sau Taia, pe post de mount foloseam un kinder, fericit că-l bag în seamă. Îl înhămam cu o sfoară şi îl puneam să necheze şi să tropăie. Aveam sabie făcută dintr-o bară de metal cu garda dintr-o cutie de conserve, arc cu săgeţi şi mantie dintr-o faţă de masă furată de acasă. Toţi aveam săbii, arcuri cu săgeţi şi cai şi duceam războaie crâncene pe dealul Citera. Nu erau la modă orcii sau undead-zii că nu fuseseră inventaţi. Eram cavaleri teutoni sau după caz, vreo câteva zeci de Winnetou, Pardaillan etc. Depindea de filmul cel mai recent văzut la cinematograful care trona în centrul micului nostru ţinut cu un nume ciudat: Lonea.

Alegerea fusese a mea. Trimițându-l în Vale pe Felix, mă asigurasem. Am vrut să-l despart de Marius, care plecase la Teatrul din Reșița, iar alternativa de a merge la Brăila sau Galați am exclus-o din capul locului. Încercasem să-l trimit între munți, departe de tot ce-mi imaginam eu că-i făcuse rău. Nu mă gândisem deloc la ce putea el simți, el care crescuse undeva pe malurile Dunării, pe care o trecea înot de la doisprezece ani, când în Vale, aproape fiecare dimineață era umedă și înecată într-o ceață negricioasă.

*„