Nu sunt decât furioasă

Nu sunt decât furioasă, nicidecum bolnavă. N-am fost niciodată resemnată.*

Când îmi spui că nu sunt zâna ta bună, pentru că sunt «altfel», creşte din sufletul meu o iarbă înaltă şi amară. Şi mai creşte şi neliniştea că n-ai crezut şi n-ai să crezi niciodată că pădurile mele sunt adevărate.

Am fost egoistă născând pruncul tău. E adevărat că Alin era sortit să se nască. Asupra lui n-a plutit nicio secundă incertitudinea. Nu noi l-am ales pe el, ci el pe noi. Prin el mi-am tăiat posibilitatea retragerii. Nu mă mai pot șterge din peisaj oricând aş avea chef, sau m-ar bântui laşitatea. Când simt că m-ai părăsit, fie şi imperceptibil ca acum, (vorbă să fie imperceptibil!), trupul mi se zbârceşte, spatele mi se încovoaie sub povara unei bătrâneţi prea curând venită. O suferință a eforturilor zadarnice pe care le voi fi făcut de cand mă știu crește în pieptul meu. Nimic mai stupid, mai absurd!

Dacă nu suporţi Petroşaniul, Brăila este o alternativă. Nu e cea mai fericită, dar există.

Nu-l accept pe acel «SĂ TRĂIM» din scrisoarea ta. Nu suntem chiar atât de săraci. Îţi trece prin cap gândul să ne părăseşti. La ce ţi-ar folosi să fii singur? Doar pentru că ţi-ai putea imagina, în fiecare moment, raiul sau colţul de iad în care să te lase lumea în pace, fiindcă eşti inutil şi fiindcă îi chinuieşti pe cei ce ţi-au intrat în suflet?! Când mă gândesc câte lucruri urâte şi incompatibile cu noi am făcut, mi se face părul măciucă. Of! Nu reuşesc să înţeleg cum e posibil să ne certăm.

E bizar, dar în loc de uşa trântită cu furie în urma ta, aşteptam să mă scuturi puternic şi să urli – «Ajunge, idioato, mă iubeşti, aminteşte-ţi!»

Ligia”

„Să nu zici că nu ţi-am spus!” Avertizarea asta suna de luni de zile la tot pasul. Era limpede ca alături de Felix începusem o cursă cu obstacole.

Da, ştiindu-l din nou în plină desfăşurare, avid după spectacolul zilei de azi, pe care el nu era capabil să-l rateze de dragul vreunei înţelepciuni clădită pe ziua de mâine, eram îngrijorată. Mă temeam și de el şi de vanitatea mea. Eram nesigură. Practic, noi doi nu ne cunoşteam. Construisem împreună o poveste. Cu cel mai mare entuziasm din lume. Creasem o breşă în care mai toată lumea din jur se simţea datoare să arunce câte ceva. Mai ales sfaturi. Oh! cât le uram. Cât îmi era de frică! Rămăsesem suspendată la etajul cinci, într-un București părăsit de har, desființasem timpul, mă desființasem pe mine ca să mă gândesc exclusiv la Felix. Să-l simt pe el în loc de aer. Aerul și așa mă sufoca. Fiindcă nu îl respiram împreună. Brațele lui nu-mi cuprindeau somnul de dimineață. De fapt nici nu mai dormeam. Devenisem stare de veghe. Oboseala mă sufoca, mă îngrozea.

„Iubito,