Aștept flămând de la tine, în fiecare zi, măcar un singur rând

Aştept flămând de la tine, în fiecare zi, măcar un singur rând şi nu mai vine. Sunt consumat. Te iubesc imens de mult şi aşteptarea asta mă ucide.*

Şi noi care ne promisesem că ne vom scrie în fiecare zi!?

Ţi-am trimis două poze. Sper că te-au amuzat. De fapt, tot ceea ce fac eu aici mi se pare o glumă, uneori proastă, alteori drăguţă.

Ligia, cel puţin răspunde-mi imediat la scrisori, dacă nu vrei să-mi scrii în plus. Nu vreau să fiu iritant şi plictisitor, dar nu pot să concep ce se petrece cu tine. Sunt avid de fiecare fărâmă din tine şi un gând scris mă potoleşte oarecum. Mă simt fără tine o epavă aruncată pe un mal pustiu, peste care se aştern straturi, straturi de nefiinţă. S-a inoculat în mine, mai mult decât oricând, venind prin timp, o detaşare soră cu moartea. Sunt acum, mai mult decât am fost vreodată, doi indivizi. Unul care acceptă situaţia aşa cum e, în orice variantă, şi unul furios şi tenace care nu înghite nimic. Unul adună refulările, celălalt le risipeşte.

Sunt flexibil ca o fibră de sticlă care-şi păstrează forţa de revenire fără să lovească în propria-i construcţie, înrăit să rămân astfel mereu. Din asta îmi adun puterile care în fiecare zi mi se risipesc printre munţii ăştia.

Eu am în mine nesfârşirea câmpiei, dar idioata asta de viaţă mi-a cultivat pe suflet munţi sălbatici peste care sunt nevoit să trec. (Ce să-i faci, uite-aşa devii volens-nolens alpinist!) Nu cred că sunt blestemat, deşi toată viaţa mea a fost ca o risipire pe o câmpie, din care a răsărit din când în când câte o floare frumoasă. Una dintre ele este Alin, suprema mea mângâiere.

Sunt extenuat de parcă, de când nu l-am văzut, sufletul meu a cărat pe vase care pleacă în depărtare sute de saci grei de dor. Şi am obosit. Dar cred că peste câteva zile fug măcar pentru câteva ore la Călimăneşti. Mă poţi invidia. Am să-ţi scriu zece pagini cu amănunte despre el.

Aş fi nespus de fericit să poţi veni şi tu, dar cred că scrisoarea mea va ajunge când eu voi fi deja la Călimăneşti. Asta va fi pedeapsa pentru că nu-mi răspunzi imediat la scrisori. Iubito, iartă-mă! Sunt rău. Am să-ţi trimit o telegramă când plec, poate poţi veni şi tu pentru o zi.”

Camera în care locuiam, cu Madi și Mana, mică de felul ei, o umplusem cu cele trei paturi ale noastre. Puse unul lângă altul, deveniseră un singur pat mărginit de fereastra mare ce plutea deasupra, peste oraș. Fetele erau plecate. Ușa s-a deschis și iubitul meu, blond, frumos, prăfuit de drum s-a unduit o clipă, agitând tot aerul din încăpere. Am făcut un salt spre el, l-am înlănțuit în grabă, mi-am încolăcit brațele în jurul lui, ca nu cumva să nu se destrame. Nu cumva să dispară. Am stat așa o vreme. Mi-a desprins brațele încet, ne-am așezat unul în fața celuilalt și ne-am privit.

„Da, sunt adevărat” mi-a zis și palma lui mi-a cuprins obrazul într-un gest pe care-l știam doar noi doi.

Am închis ochii. Palmele știu cel mai bine adevărul. Ele trec dincolo de carne, mângâie gânduri, dorință, primesc dăruirea. Pe cea adevărată.

*„