Ligia, ce dracu mă fac eu când sunt sfâșiat de dorul tău
Ligia, ce dracu mă fac eu când sunt sfâşiat de dorul tău! Venirea mea pentru o zi la Bucureşti a fost ca un vis şi nici măcar nu realizez cât am fost de fericit. Venisem prăfuit şi singur ca să mă regăsesc în tine. Oare de ce, când sunt cu tine cad de pe sufletul meu toate vălurile şi rămân ca un copac, care, după ce fusese bântuit de furtună, prinde din durere mugurii florilor calde? Îţi simt câteodată, până aici, zvâcnetul spre mine, şi-mi vine să strig peste munţii ăştia cu voce de tunet – Te iubesc Ligiaaaaa! – şi strigătul ăsta sparge geamul camerei tale (tu să nu fi acasă şi să fie doar Madi, care să spună cu năduf: Felix, Felix, Felix, ne-ai spart geamul!), şi eu să mă bucur ca un copil inconştient, care dă scrumul pe jos, în virtutea nu ştiu cărei perfide neglijenţe. Acum închei, pentru că nu meriţi mai mult. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc,te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc,*
Felix”
A fost un sfârşit de iarnă şi apoi o primăvară lungă. Le-am privit cu nerăbdare de la etajul cinci, numărând la capătul fiecărei nopţi câinii care lătrau prin parc şi răspunsurile pe care le primeau de la cealaltă margine a zării. Ca un ecou molatic şi înduioşător, le răspundeau alţi câini, risipiţi până departe, printre clădiri, cartiere, maidane. Încercam să mă integrez în oraşul care se trezea cu precizie de jur împrejurul meu. Mi se părea pustiu, lipsit de sens. Nu mă puteam convinge să ies din cămin. Nu puteam să mă gândesc la tema de licenţă în care nu credeam. Nu puteam sa trec prin parc printre perechile înlănţuite de îndrăgostiţi și să-l tot văd pe Felix îmbrăţişând dintre tufele de trandafiri, o Ligie care urca scările vizibile prin geamul de sticlă. Ce puteam să fac? Mă culcam imediat ce începeau să circule tramvaiele. Mady pusese pe uşa noastră un afiş mare şi categoric: „Nu deranjați, se lucrează pentru DIPLOMĂ!” Aiurea. Nu lucra nimeni la nicio diplomă. Încercam să adorm ca să uit că-mi era dor de iubitul meu. Mă durea lipsa lui. Îi spuneam povești, acolo sub pleoapele mele închise cu forța. Îl certam rău de tot. Eram geloasă, mă enervam, mă înfuriam, apoi mă calmam descoperindu-i în mine disperarea aceea care nu minte, care iubește, care găsește calea să treacă dincolo, să explodeze clătinând adâncul.
*„