Azi dimineață am plecat de lângă superbul tău copil

Azi dimineaţă am plecat de lângă superbul tău copil. Am petrecut împreună o întreagă după-amiază. Ligia, e atât de frumos! Mi-a făcut şi o surpriză. Părul lui care prezenta vagi tendinţe de onduleuri este acum buclat ca al meu. Bineînţeles că lui îi stă mai bine decât mie. Era puţin bolnav, dar a uitat de boală şi a susţinut în faţa mea un recital de patru ore, timp în care am fost într-adevăr fericit. I-am cumpărat un fel de salopetă cu pantaloni scurţi, roşie cu alb, o minune cum îi stă (!) şi o bluză de vară cu mânecuţă scurtă, crem, gen sport, pe corp şi aproape că n-am rezistat să nu muşc o bucăţică din el. Mergea ţanţos ca un cocoş prin cameră, (ai informaţia că merge foarte bine!), mândru, ştiind că stârneşte admiraţia. Apoi, acum te poţi înţelege cu el. Te ascultă, se gândeşte puţin şi face ce-i ceri. Seamănă cu mine. Acum pot afirma asta cu mândrie şi siguranţă. Părul îi împlineşte această asemănare.*

N-am putut sta mai mult, am venit cu trupa de la Sibiu şi am plecat mai departe spre Târgu-Jiu, unde suntem acum, la «Restaurant». Am mâncat ciorbă de burtă şi cotlet (sic!) şi peste câteva minute plec să mă plimb prin oraş. Am cumpărat de la Sibiu o pătură foarte frumoasă, din aceea pufoasă şi moale de culoare galben căţel-Alfonso . M-am tot plimbat prin oraş, până am ajuns într-un parc. Uitasem cu desăvârşire de Brâncuşi şi de masa asta a lui, pe care continui să îţi scriu ţie acum. Melodramatic ar fi să-ţi fac o declaraţie de sub «Poarta Sărutului». O ţigancă îmi dă târcoale şi vrea să-mi ghicească viitorul.

– Lasă-mă, fato, că nici Dumnezeu nu s-a hotărât încă ce curs să mai dea destinului meu!

Am străbătut «Aleea scaunelor» şi aşa mi se făcuse un dor să stau piatră peste piatră, sătul de mişcare, încremenit în esenţă ca scaunele lui Brâncuşi, că m-am speriat puţin şi mi-am adus aminte de datoriile mele atât de vii şi de lipsite de scrupule, sau încărcate de scrupule, dracu mai ştie, încât am fugit într-un bar anost, fără poezie, cu mutre şterse şi urâte ca viaţa... uneori.

În fond m-am simţit rău la Călimăneşti. Părinţii tăi sunt, îi simt ostili, deşi pozează în părinţi ideali, vrând să mă ducă cu un preş în care şi-au învelit cu grijă resentimentele, ca să nu se vadă şi au un stupid triumf pe care şi-l maschează fără abilitate. M-am simţit străin faţă de propriul meu copil de parcă ar fi putut împrumuta şi el ceva din firea lor.

Ligia, mi-e frică, îmi e într-adevăr frică de mine. Uneori ajung la concluzia că nu pot trăi liniştit decât singur. Singur cu toate păcatele şi neîmplinirile mele. Tu eşti sigură că nu eşti numai încăpăţânată în credinţa ta în mine! Nu-mi răspunde, nu am chef de complicaţii inutile! Vei veni la mine. Am să mă regăsesc. Acum sunt puţin înstrăinat şi atât de trist, atât de trist încât mă înfurii. Poate pentru că nu eşti cu mine, poate pentru că m-am săturat puţin să iubesc o idee de Ligia, care se materializează doar o dată pe lună, şi culmea, îmi lipsesc şi scrisorile tale frumoase. Îmi vei reproşa, poate, că n-am răbdare. Nu, n-am, mă grăbesc întotdeauna, nu pot avea, din păcate, un ritm constant.

Ce dracu mă fac eu cu mine Lee, că în ciuda a tot ce simt şi peste tot ce fac se aşează un strat de optimism. Poate vine de undeva din nişte puteri ale mele pe care nu le pot conştientiza încă.

Te iubesc, Ligia, dar într-un fel anume. Iubirea asta este perpetuă, ca şi optimismul de care-ţi vorbeam. Dar, dacă e până la urmă o iluzie pe care pierzând-o va trebui să mor?”

„Felix a trecut pe aici cu o pictoriţă. I-a adus copilului nişte hăinuţe tare frumoase. Au stat câteva ore. Erau în turneu.”

Atunci n-am luat în seamă unda sentenţioasă din vocea mamei. Am simțit-o însă mult mai târziu. Mai precis, în seara în care un întreg oraş sărbătorea cu mare pompă aniversarea unei importante doamne. Era vorba desigur despre aceeaşi pictoriţă. „Dacă ti-aş face un portret l-aş intitula Lan de grâu cu ochii verzi”, mă pusese Felix la curent despre vizita lui la Călimănești, însoțit de pictorița cu pricina. Mi-a plăcut metafora şi am păstrat-o. Suna bine.

La petrecerea acelei doamne se strânseseră pur şi simplu toţi bărbaţii importanţi din oraş, adică toţi artiștii, toți potentaţii vremii plus câţiva clerici. Am făcut o mulţime de fotografii, fiindcă scenografia şi protagoniştii meritau din plin să fie imortalizaţi. Mă amuzam gândindu-mă că dacă ar fi vrut cineva să desfiinţeze economic, politic şi cultural sărmanul orăşel, ar fi fost de ajuns să fi pus o bombă în mijlocul acelei petreceri.

Ştiam de ce se strânseseră la aniversarea aceea mai toţi bărbaţii importanţi din urbe, dar mi-a fost greu să înţeleg de ce îi însoţiseră, pe mulţi dintre ei, şi soţiile lor.

„Cum ai reuşit să nu-ţi atragi duşmănia femeilor din târg?”, am întrebat-o pe sărbătorită.

„Nu le-am lezat niciodată sentimentele. N-am avut nimic de împărţit cu ele” mi-a răspuns zâmbind.

O priveam strălucind în propria ei sărbătoare, scăldându-se apoteotic în zilele şi nopţile ascunse cu grijă în mintea bărbaţilor care o înconjurau şi adulată de cortegiul femeilor cărora le fusese fără îndoială o rivală de temut. Era adevărat. Nu avusese nimic de împărţit cu ele. Ea doar luase ceea ce credea că i se cuvine.

„Ai fost o femeie puternică. Ai învins” i-am spus.

„Da. Dar prețul pe care l-am plătit a fost pe măsură. Sufletul, trupul meu...”

Da, nu luasem în seamă avertismentul mamei, dar nici nu-l ignorasem cu totul.

*„