Iubitule dragă, îți scriu acum

Mă simt îngrozitor de rău, un rău fizic, absurd şi plictisitor. Azi am leşinat în tramvai. În astfel de situaţii îmi piere cheful să mă mişc sau să doresc ceva. Sunt puţin exasperată. Nu mai am nici un ban, aşa că nu-mi voi ţine promisiunea de a veni la tine.

Mă simt tare singură. Şi asta nu numai pentru că nu eşti cu mine. Când ai venit la Bucureşti am avut nişte stări ciudate. Nu credeam că eşti cu mine, adică nu vedeam în tine un bărbat care e cu mine și pentru mine. Am sesizat foarte vag că s-ar putea să mă iubeşti. Mi-am pierdut încrederea în mine. Mă simt îngrozitor de ştearsă şi cam tot atât de tristă.

Am vorbit cu Alin la telefon. Făcea scandal şi bătea cu mânuţa în receptor.”

Răul era unul concret. Eram gravidă și avorturile erau interzise. Tanti Lucica, zâna mea bună, m-a ajutat din nou. Dar să faci un avort clandestin pe acele vremuri era riscant.

Teza de licenţă, sau lucrarea de diplomă, cum îi spuneam în mod curent, o trecusem la cauze pierdute. În ultimele două capitole din ea, trebuia să scriu despre educaţia ateistă a maselor şi în special a tineretului. Mă văicărisem la greu, pe holurile facultăţii, că nu ştiu ce să mă fac cu „ateismul ştiinţific”.

„Te ajută Larențiu, a zis în glumă Mady.”

„Da, e simplu, vii la mine şi-ţi spun eu ce să scrii. Oricum, nimeni nu se va strădui să citească ce-ai scris.”

„Vin și eu și scriem cu rândul, s-a oferit Mady.”

Laurențiu era la filosofie, nu-mi mai amintesc în ce an. Era brăilean şi mă proteja din instinct de castă. Eram nevastă de brăilean și era suficient. Și, oricum, o aveam pe Mady, gardă de corp.

În seara aceea l-am cunoscut pe Alexandru Monciu Sudinski, undeva în zona Pieţii Ovidiu, în casa iubitei lui. Laur locuia într-o încăpere de serviciu în vila ei. Ea era pictoriţă şi lucra pentru „fondul plastic”. Putea să-ţi facă într-o jumătate de oră o pereche de pantaloni ultramoderni, fără să-ţi ia vreo măsură. Mady tocmai voia o pereche.

Monciu era legendar. La noi la Filosofie se transmitea prin viu grai, de la o promoție la alta, cum i-a modificat numele filosofului chinez Mencius în Mon-Ciu, multiplicând cu amabilitate pentru colegi cursurile de filosofie chineză antică. Fireşte, l-am întrebat dacă era adevărat. A trecut cu un gest elegant peste curiozitatea mea şi m-a întrebat dacă la Filosofie au mai fost, în ultima vreme, sinucideri spectaculoase. Apoi ne-a povestit, mie și lui Laur, despre încântarea lui de a fi descoperit că cea mai formidabilă pistă pentru patinele cu rotile din București erau holurile Facultății de Drept.

Eu și Mady am scris, pe rând, o noapte întreagă, tot ce i-a trecut lui Laur prin minte despre lupta tineretului comunist împotriva lui Dumnezeu. Dimineaţa, mult înainte de ora șapte, în timp ce Mady proba perechea de pantaloni comandată în seara precedentă, iubita lui Monciu mi-a zis peste umăr.

„Nu-mi placi. Semeni cu o iubită de-a lui Alexandru. Abia mă abţin să nu-ţi dau una peste mutră. Ce te-a apucat să scoţi pozele cu copilul ăla al tău!”

Era pornită să mă anihileze. Am văzut înnegurarea care plutea în străfundul ochilor ei expresivi care îmi transmiteau fără dubiu că trebuie să dispar cât mai repede de pe teritoriul ei. De fapt, se enervase că îi arătasem lui Monciu fotografiile lui Alin, iar el exclamase: „Ce ochi are copilul ăsta. Va fi ori un geniu, ori un nebun!” Copilul meu intrase în concurență cu micuța ei fetiță de doar două săptămâni. Mă nedreptățea. Am vrut să-i răspund. Dar am tăcut. Pe urmă mi-a părut rău că am făcut-o, dar atunci, în dimineața aceea m-am abținut. Am privit-o de sus, din templul femeii care nu dă doi bani pe strădania alteia de a apăra un ring în care luptă de una singură. Chipul pictoriței mi-a rămas înfipt în minte ca un piron ruginit. În fond, ce-i puteam spune! Că nu semăn cu fosta iubită a lui Monciu?!

Când am plecat nu se făcuse încă ora opt. Era prima dimineață, după vreme îndelungată, care mă găsea pe stradă. Piața Ovidiu nu era departe de „Trei baloane”. Gândul meu a străbătut cu bucurie străzile care coborau spre locul în care o „scânteie de viață” devenise fiul meu.

„Iubito,