Ieri am primit scrisoarea ta și pentru mine a fost sărbătoare

Cert este că toată luna am fost trist. Puteai să-mi dai telefon la hotel, în vreunul dintre oraşele în care am fost. Aşa m-a găsit măicuţa.

Nu-ţi reproşez nimic, iubito, ştiu că eşti foarte ocupată, dar mie îmi e un dor cumplit de tine. Se sparg de stâncile din mine cascade imense de iubire şi ca să nu urlu, încerc să mă detaşez. Încerc să-mi distribui atenţia (dar numai atât!). Și visez. Da, ai dreptate, ai intuit bine, visez numai de dragul visului, cai verzi pe pereţi. Pentru tine e mai simplu, scrii, citeşti, ai emoţii, ți-e teamă, ţi-e silă, ești nostalgică deja după Bucureştiului pe care-l vei părăsi curând. Tu te rupi greu de ceva. Eu rămân o problemă de fond pe care tu o poţi asimila, dar între timp, ai şi diversele tale refugii.

Eu mă lovesc aproape la fiecare gând de tine şi câteodată te urăsc, pentru că mi-ai răpit liniştea aceea bazată pe un milion de superficialităţi, în care mă scăldam până la tine. Dar în ura asta nu e nimic negativ sau periculos. E numai o anumită înverşunare teribilistă, ca aceea a unui copil care vrea să facă ceva care-i depăşeşte forţa lui.

Îmi ţii o teorie despre libertatea mea, care mă amuză puţin şi mă face să cred că, totuşi, tu nu mă cunoşti. Asta poate fi un merit, sau un defect al meu. Crezi tu că Pământul îşi poate alege Soarele care să-l încălzească şi să-l lumineze, de câte ori are chef, fără teama sau groaza că ar putea rămâne în întuneric! Îşi poate planta pe orbită, e drept, nişte sateliţi artificiali pe care însă şi-i poate retrage oricând, sau poate să-i trimită în Soare, care, fără nicio greutate îi dezagregă.

(Acum sunt la un bar şi ascult o muzică efectiv superbă. Ce aragaz, ce maşină de spălat? Întâi magnetofon!)

În chestia cu sateliţii glumesc de dragul de a glumi, pentru că mi s-a părut nostimă găselniţa. Azi am luat bani. Iubito, vino mai repede să-mi faci ordine prin buzunare că nu sunt deloc dotat pentru asta. Vino mai repede şi mi te aşează pe suflet că mi-e frig fără tine.

Ştiu, într-adevăr e obositoare situaţia mea, dar n-am să găsesc niciodată forţa necesară să mă sinucid pentru asta şi apoi timpul le rezolvă pe toate. Trebuie să rezolve totul, chiar şi în lupta asta a mea. Aşa că trebuie să fii liniştită atâta vreme cât panica nu mă copleşeşte.

Și crede-mă Lee, ştiu şi eu câte ceva din scârba asta de viaţă.

Și, mai ales, lasă-mă să-mi rezolv eu singur problemele, sau dacă vrei, asistă-mă cu înţelepciune, fără să mă bruschezi, şi iubeşte-mă, pentru că de la tine n-am nevoie decât de iubire, am nevoie de ea ca de aer, am atâta nevoie, Ligia!

Nu ştiu cum dracu rezişti tu atât de mult fără să-l vezi pe Alin. Îţi spun că este îngrozitor de frumos. Pe întâi iunie l-am preferat ţie. Poţi fi geloasă! Voiam iniţial să iau avionul de la Sibiu la Bucureşti (aveam bani, luasem salariul!) să stau o noapte cu tine şi să mă întorc după amiaza la Târgu-Jiu, la spectacol. Dar, el era mai aproape şi era şi Ziua Copilului. Acum habar nu am când pot veni la tine. Nu se ştie exact programul pe următoarea lună şi jucăm zilnic prin Vale. Oricum, când prind trei, patru zile, cu primul tren sunt la tine. Acum te las să înveţi.

Cu drag, Felix. Mi-e dor, tare dor de tine”

Și-l recupera pe Alin. O făcea de unul singur, fără ajutorul meu. Copilul, pentru un bărbat, poate rămânea doar o noţiune teoretică, dacă nu își dorește contactul nemijlocit cu micuţa entitate despre care i se spune ca e progenitura lui.

La prima întâlnire cu fiul lui, Felix părea că păşeşte pe pardoseli de sticlă. Vedeam cum se asigură pentru pasul următor. Privirea, chipul lui, primiseră o nuanţă de fragilitate. Mâinile i se înnodau în aer, picioarele i se împiedecau de obstacole nevăzute şi încremeneau la jumătatea drumului, intimidate de reacţiile unui copil de şase luni, deranjat deodată de prea multă lume care părea să-l hărţuiască. Nu lipsea nici fotograful. O doamnă, profesionistă, care te convingea întotdeauna că dincolo de clinchetul blitz-ului cu care te orbea pentru o clipă, va încremeni o poveste de neuitat după ce o va developa ea pe o hârtie lucioasă. Uneori așa e.

Am reuşit cu destulă greutate să-i îndepărtez pe toţi din jur şi să-i las singuri. Tată şi fiu. M-am furişat şi i-am spionat pe fereastră. Copilul stătea în mijlocul patului preocupat de maşinuţele mecanice care alergau pe o pistă de tablă desenată cu clădiri şi copaci. Felix s-a aşezat pe jos, lângă pat, cu capul sprijinit în palme. Îşi privea copilul. Am avut sentimentul că săvârşesc un sacrilegiu şi m-am retras de la fereastră. I-am regăsit în cea mai deplină comunicare.

„Măi, copilul meu chiar e inteligent. Şi e aşa de frumuşel!”

*„