Iubito... Plouă. Plouă. Plouă. Deseară n-am să pot vorbi cu tine la telefon

Iubito,*

Plouă. Plouă. Plouă. Deseară n-am să pot vorbi cu tine la telefon pentru simplul motiv că n-am bani. Azi suntem în 17 aprilie. Mai este exact o săptămână până te văd şi mi se pare imens. Aproape că te-am uitat. A rămas în mine doar sufletul tău care se zbuciumă acolo, căutând un loc definitiv şi total. Nu-ţi scriu că mi-e dor, pentru că mi-e prea tare dor de tine ca să pot defini asta. Te visez aproape în fiecare noapte, mereu trecându-ţi mâna prin păr şi mângâindu-te pe umeri. Să ştii că m-am îndrăgostit foarte tare de corpul tău. Îl visez aşezat lângă mine, prelung, fremătător şi împăcat cu el însuşi după ce fusese sălbatic, învăluitor şi e noapte, şi e cald, şi e bine. De vină e Papa Freud cu refulările lui, dar mai este ceva, nu ştiu ce. Ceva de care el nu vorbeşte, sau n-a ştiut niciodată să-l definească în teoriile lui. Poate, pentru că nu te-a cunoscut pe tine.

Sunt trist Lee. Scârba asta de viaţă pe care trebuie să o consum zilnic bucăţică cu bucăţică, gunoi cu gunoi, perlă cu perlă, face din mine o imensă clepsidră în care timpul mi se scurge în dor, dorul în vis, visul în timp, timpul în depărtări, depărtările în furie… şi tot aşa, un ciclu nesfârşit deasupra căruia pluteşte, ca o spumă, un anume optimism al meu şi numai al meu, şi care, de altfel, este o minciună frumoasă ca Dumnezeu în care cred, în care trebuie să cred, că trebuie să credem în ceva.

Mi-e dor de Alin. Mi-e frică puţin că-l ştiu acolo cu ai tăi. Mi-e frică pentru mai târziu. Aş fi vrut să-i învăţ pe dinafară capriciile lui micuţe, aş fi vrut să mi-l ştiu, să mi-l descopăr în fiecare minut şi să nu mi-l arate alţii… S-a trezit în mine egoismul patern şi de asta scriu aşa.

La revedere, te iubesc,

Felix”

Aveam motive clare să fiu speriată, dar…

„Iubito, fă ceva, condensează timpul şi vino mai repede, vino mai repede pentru că sunt bolnav de Lee.

E atâta linişte uneori în mine, ca-n vis, şi atunci iubesc munţii, iubesc munţii pentru că-i consider fraţii mei, şi eu sunt munte şi am umbră multă şi izvoare limpezi şi te aştept să mă străbaţi, cărare cu cărare, despletită şi goală şi eu să mă bucur şi să te mângâi cu adierile mele, să te înspăimânt şi să te călesc cu prăpăstiile mele, cu apele mele, să mă bucur şi să mă minunez de vrăjile tale, de sărbătorile pe care mi le vei dărui, de florile pe care le vom culege împreună, dar vino mai repede, vino mai repede cu zâmbetul tău puţin detaşat, depărtat uneori de tot ce înseamnă lume, cu tumultul viselor tale, cu căldura ochilor tăi, vino mai repede şi-ţi voi striga cu toate ecourile mele că te iubesc.

Uneori sunt trist ca un amurg peste o pădure desfrunzită în care vântul a stat, ca să nu tulbure ramurile întinse spre cer a rugă, ca nişte braţe pioase chemând lumina, şi, atunci începe furtuna. Braţele devin paloşe din basme, furioase, puternice, şi-mi taie sufletul, şi mă încovoaie într-un geamăt prelung, în care ultimul cuvânt, care-mi aduce putere şi linişte, este iubirea şi pentru asta îţi mulţumesc ţie, Lee.

Fiecare gând al meu este pentru tine aşa că nu te mai chinui cu un milion de presupuneri. Nu te mai lega atâta de credinţa mea. Pe tine nu te pot înşela în sensurile pe care le atribui cu fantezia ta noţiunii ăsteia. Sunt departe de a fi adevărate. Cum crezi tu că poate înşela un munte lumina, atâta vreme cât noaptea nu există. E drept, sunt tropical, şi exotic, și am umbră multă, dar de aici până la întuneric mai este mult, şi, oricâte umbre ar avea, muntele rămâne munte, chiar dacă alţii, cu fantezia lor minimalizantă, îl fac deal şi apoi, nu uita, că şi dealurile au farmecul lor.

Te iubesc, Felix

Dacă vrei să-mi faci vreodată vreo bucurie imensă este să vii fără să ştiu că o să vii.

Am casa mea care te aşteaptă să-i respiri aerul, am în faţă Parângul şi peste tot munţi şi păduri multe de mesteceni. Stau aproape de cer (adică la etajul X), pe strada Republicii 109, în blocul în care am vrut să mă mut, la ap. 65.”

Toată aceasta avalanşă de scrisori, toată frământarea mea interioară, care îmi zgâria sufletul ca un glaspapir nemilos, aluneca ameţitor pe serpentinele defileului îngust şi întortocheat al Jiului. În copilărie, străbătusem acest drum de zeci de ori, e drept, cu trenul, privind pe fereastră stâncile albe în crăpăturile cărora îşi înfigeau rădăcinile incredibil de multe flori.

Acum eram pe şosea, într-un autobuz destul de jegos, purtând falnic cu mine o oală imensă de lut cu smalţul verde şi doi şerpi în relief unduiţi între cele două toarte. O amforă de Vlădeşti, aşa numeam eu vasul, pe care-l recuperasem din podul bunicii. Muncisem mult ca să-l recuperez. Am fost însă răsplătită de frumusețea, de perfecțiunea lui finală. Era o amforă. Îmi doream atât de mult să-l umplu cu flori de pe stâncile defileului, încât l-am rugat pe şofer să oprească. I-am spus că toată copilăria am vrut să culeg acele flori, iar el, după o meditaţie de vreun sfert de oră şi vreo câteva curbe periculoase, a decretat: pauză de ţigară. Am cules un braţ de buruieni înalte, ca să se potrivească cu oala mea de lut. Cucerit de sârguinţa mea, şoferul m-a ajutat, meditând cu voce tare:

„Nu mi-a trecut prin cap că buruienile pot fi flori!”

Tot el m-a lăsat pe strada Republicii, la nr. 109. Am urcat până aproape de cer, adică la etajul X, adunând în gând: unu și cu unu fac doi şi cu unu fac trei și cu unu...

Uşa s-a deschis şi, parcă închegându-se din penumbra holului, Felix m-a îmbrăţişat cu vas cu tot.