Mi-a fost greu să suport înregimentare

Mi-a fost greu să suport înregimentarea.*** Să devin parte a procesului amplu al „construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, să fac frumos formal și să zic alte vorbe decât cele care stăteau pe limbă. Dar, cel mai greu, mi-a fost să stau la coadă ca să primesc primul meu salariu. Gestul acesta banal era jignitor, mă insulta. Simţeam că sunt aliniată. Se alegea praful de libertatea care îmi hrănise până atunci iluzoria mea unicitate. Încetul cu încetul, am reuşit să fac cu mine însămi compromisurile necesare și să mă împac cu gândul că, până la urmă, eram o privilegiată. Fusesem repartizată într-un institut de cercetări şi făceam cercetare sociologică, după doar câteva luni de la angajare, ceea ce pentru mulţi dintre colegii mei de facultate a rămas doar un vis. Mă iniţiam cu sârg într-o meserie grea, pe care, ce e drept, o detestam. Visasem antropologie culturală, etnologie, nu efectele fluctuației forței de muncă asupra producției de huilă. Dar cercetarea sociologică este captivantă, îți dă o formă de putere peste cea la care pot spera ceilalți. Într-un fel anume te extrage din alinierea generală. Mi-am activat instinctele de luptător. Am obţinut cu forţa un apartament în vestitul bloc „Hermes”, de la ferestrele căruia puteam saluta Parângul, ori de câte ori aveam eu chef, sau catadicsea el să nu fie în ceață. Așteptasem acest apartament vreo jumătate de an și era, cât pe ce, să-mi fie furat de sub nas.

„Numele meu este… Știu că se dă în folosință blocul «Hermes», am repartiție guvernamentală și mă gândesc că sunt o prioritate ca și colegul meu de facultate, care tocmai se mută în acest bloc”, i-am zis femeii care privea oriunde, dar nu spre mine.

Pusesem în vocea mea multă siguranță, iar femeia din fața mea a început să-și agite mâinile printre vrafurile de hârtii de pe birou, a trântit vreo câteva dosare de pământ. Era în mod evident nervoasă. Când intrasem în birou tocmai anunța pe cineva, prin telefon, că s-ar putea să facă rost de o repartiție în blocul «Hermes». M-a întrebat cum mă cheamă, deși tocmai cu asta începusem. Am repetat numele meu, a găsit destul de repede dosarul pe care îl căuta, l-a deschis și în el mai rămăsese doar o hârtie. Repartiția unui apartament la «Hermes» cu numele meu pe ea.

„Păi… aveți repartiție. Am auzit că v-ați rezolvat problema cu casa… cu cei de la teatru…”

A tras sertarul biroului și mi-a întins o cheie.

Într-adevăr, între timp, fusesem nevoiți să facem un stagiu de două luni în „Şerpărie”, cartier de la marginea Petroşaniului, aşa cum i-o arată explicit numele. Au fost două luni grele. Bătrânul actor cu care locuisem în blocul de la numărul 109 ne-a expulzat pur şi simplu, cu sprijinul direcţiei teatrului. Îi fusese greu să suporte nopțile noastre de dragoste, îl exasperaseră plimbările noastre nocturne la baia plasată lângă camera lui. Fiindcă aceea „casă” din paradis, în care Felix mă așteptase să vin „despletită şi goală”, era doar o cameră, în realitate destul de sordidă, pe care noi o mobilasem cu terase extinse către păduri de mesteceni, către soarele care traversa prelung partea de sud a fiecărei zile. Actorii pot fi sublimi pe scenă, dar când rămân dezgoliți în fața propriei lor vieți, unii dintre ei pot deveni surprinzătoare rejecții umane. Așa se întâmplase și cu bătrânul actor. Scosesem mizeria din baie, din bucătărie. Muncisem o zi ca să scot mirosul din frigiderul lui, în care ne dăduse voie cu amabilitate să ținem și noi alimentele perisabile. Părea că totul e în regulă. Că se simte bine cu noi. Dar, într-o după amiază, Felix mi-a zis:

„Împachetăm tot. Ne așteaptă jos mașiniștii de la teatru. Ne mutăm în Aeroport.”

„Dar de ce?” am articulat eu.

„Ne-a reclamat japița asta bătrână. Cică îl deranjăm. Îi blocăm procesul de creație.”

„Şerpăria” era un capăt de lume care îţi îngheţa orice chef sau speranţă de viaţă. Fusesem de fapt exilați la capătul lumii și ne prefăceam că nu-i adevărat. Blocul în care stăteam era pe jumătate părăsit. Aproape o ruină. Aici locuiau cei care veneau să se angajeze la mină și plecau după câteva luni. Nu puteau suporta munca grea din subteran, nici pericolele de acolo din pântecul muntelui. Se speriau și dădeau bir cu fugiții.

Chiar și așa, acolo în „Șerpărie”, aruncați peste bordul realității, în neant, noi reușeam să visăm insule neatinse de oamenii răi și chiar ajungeam la ele.

Ne-am mutat în aceeași zi. Nici nu a fost prea greu. Întreaga noastră avere se rezuma la două geamantane cu haine, o plapumă și o mașinuță teleghidată cumpărată pentru Alin. O limuzină roșie.

Ajunși la etajul șapte, am deschis ușa aproape cu spaimă. Pășeam într-un spațiu pe care nu trebuia să-l mai împărțim cu altcineva. Urcasem cu liftul, fusese ca un zbor, iar eu mă temeam să nu rămân suspendată în aer. Am închis repede ușa după noi. Ne-am prins de mână și am alergat dintr-un colț în altul prin vastul nostru castel. Se înserase. În dormitor, direct pe podea, pe plapuma galbenă primită în dar de la bunica, ne-am îmbrățișat cu o bucurie nouă. Între noi și lume ridicasem un zid. Eram adăpostiți pe o insulă, numai a noastră. Vorbeam continuu, făceam planuri, nimeni și nimic nu ne mai putea atinge. Ne-am iubit în vis. Trupurile noastre devenite unul singur au rămas așa până spre dimineață, spre dimineața pe care o uram, fiindcă urma să vină o nouă aliniere pe trotuarele mai totdeauna învăluite în ceață.

În definitiv, mi se întâmplau lucruri interesante. Lucram într-un institut de cercetări, cochetam cu cariera universitară, scriam versuri şi îl iubeam pe Felix. Eram absorbită de „cariera” mea universitară. Mi-ar fi plăcut, dar a durat numai doi ani. În al treilea, mi-au dat papucii. Nu eram membră de Partid, lucru inacceptabil în cazul celor de la catedra de ştiinţe sociale. Intelectualii erau „o pătură socială”, iar Partidul era al clasei muncitoare! În institutul nostru, evident, oamenii aveau studii superioare. Abia dacă se făcea, la câțiva ani o dată, câte o primire în Partid, și atunci, erau primiți oamenii muncii din institut: paznici, îngrijitori, dactilografe. Dacă aveai studii superioare, trebuia să ai merite deosebite ca să aspiri la o cinste atât de mare!

Să fiu asistentă universitară a fost o provocare. Mi-au trebuit toate resursele de care dispuneam ca să-i fac față. Îmi amintesc de prima iarnă. Vinerea, seara de la șapte la nouă, aveam seminar cu grupa mea preferată de studenţi. O grupă compactă de băieţi. Pe un derdeluş în toată regula, trebuia să ajungem la un amfiteatru construit de-a dreptul în pădure, printre brazi. Prezența studenților la seminar era impresionantă. Ora la care începea seminarul îndemna în mod clar la chiul, iar eu nu puneam niciodată absenţe. Apărată de o catedră iluzorie, cel puţin din punctul meu de vedere, le vorbeam despre raportul dintre subiect şi obiect, despre obiectivare, despre îndoială şi cugetare… Ei stăteau la pândă, ca nişte feline tinere, încrezătoare în forţa atacului lor şi voiau cu orice preţ să mă învingă. Îmi cereau destul de imperativ să le vorbesc despre Platon, despre Aristotel, despre poezie, despre morală, despre minciună, despre… Mă testau continuu şi nu păreau să dea semne de oboseală. Se distrau. Într-o zi, enervată de pânda lor, am tranşant lucrurile: „Domnilor, dacă aş avea răspuns la toate întrebările voastre aş fi la Sorbona, nu aici cu voi. Pentru că suntem aici, hai să trecem împreună, prin dialog, de la ignoranţă la cunoaştere. Tehnica se numeşte maieutică. Atât îmi propun eu. Pentru restul, aveţi la dispoziţie bibliotecile acestei lumi.”

S-au liniştit ca prin farmec. Am devenit prieteni.

Procedam așa. Ei alegeau câte o temă, uneori chiar o singură frază şi o dezbăteau între ei timp de două ore, inclusiv în pauză la o ţigară. Eu doar îi incitam și apoi deveneam arbitru dacă era cazul. Le plăcea. Nu-mi trecuse prin cap să citesc cursul profesorului. Era plin de clasificări şi enumerări ale revoluţiei înfăptuite de marxism în gândirea filosofică. Erau artificiale, inutile și nu le luasem în seamă niciodată. Marxismul, mai ales când era prezentat ca o mare victorie a gândirii filosofice, nu era ceva îngurgitabil. A fost distractiv în timpul examenului. Ei ştiau cursul profesorului, eu nu. Pe biletele de examen erau clasificările şi enumerările cu pricina. Când vreunul dintre băieţi se bloca, îl scoteam din impas recurgând la tehnica pe care o experimentasem un an întreg. Maieutica. Profesorul ne urmărea dialogul, se amuza şi mă întreba amabil: Ce notă îi dăm?

Le vorbeam studenților mei despre mineri, adică despre ceea ce urmau ei să devină.

Minerii adevăraţi ai Văii Jiului nu sunt oameni obişnuiţi. Am coborât în mină de trei ori şi mi-a fost de ajuns. Minele din Vale erau adânci, periculoase. Mi se încleştau maxilarele, când coboram la 300 de metri sub pământ, într-o colivie (lift!) care aluneca în jos cu o viteză înspăimântătoare și rămâneau așa cât timp străbăteam galerii întortocheate, al căror plafon cobora treptat spre moalele capului meu, apăsându-l cu dispreţul muntelui de deasupra. Mi se descleștau abia când apa, pe care sita de tablă zincată a dușului o făcea să fie biciuitoare, curăța negreala de cărbune de pe pielea mea.

Prima dată am coborât în mina de la Lonea. Mai întâi a fost colivia din puțul principal, semnalele de pornire și oprire către mecanicul mașinii de extracție care râgâiau ca niște trompete ruginite, urechile înfundate și amuzamentul bărbaților care mă însoțeau.

„Mina nu-i pentru femei! Vă e frică?”

Desigur că-mi era. Mergem prin galerii și nu mă părăsea speranța că după prima cotitură ar trebui să văd lumina zilei. Lipsa cerului de deasupra capului îmi gâtuia respirația. M-au anunțat că avem de coborât la un alt orizont, printr-un puț orb.

„De ce orb?” am întrebat.

„Nu dă la suprafață”, mi s-a răspuns.

Nu mai existau pe laterale grătare care să ne izoleze, măcar cât de cât, de pereții verticali ai puțului. Îi vedeam alergând amețitor, la dreapta și la stânga, îi simțeam lovind tabla coliviei, curbând-o parcă spre degetele mele înfipte în bara laterală, ca să le strivească. Am ajuns în abataj. Un abataj de „pregătire”, de fapt o galerie care deschidea drumul spre zăcământ. Am pus mâna pe munte și am privit în sus, după lumină... Deasupra era un munte gros de o jumătate de kilometru.

„Sunt într-un mormânt!” mi-a trecut o secundă prin minte.

Dar cea mai dură experienţă am avut-o la Mina Lupeni. Făceam o cercetare despre solicitările fiziologice la care erau supuşi minerii la locul loc de muncă, adică în abataj. Inginerii care ne însoțeau trebuiau să-i scoată pe mineri de acolo.

Abatajul era la capătul unor galerii care intraseră progresiv în presiune, încât pe ultima porţiune a drumului mergeam îndoită pe jumătate. Doctorul, un domn plinuț, care nu mai era nici foarte tânăr, şi colega mea, o doamnă tare simpatică, destul de plinuță și ea, au decretat că ei nu intră în abataj. Eu am zis că vreau să intru, dacă tot am ajuns aşa de aproape. Când am văzut însă, că trebuia să mă bag într-o gaură de şobolan, adică să merg târându-mă pe coate, mi-a pierit piuitul. Doamna Jeny, colega mea, m-a provocat cu un rânjet ascuns doar pe jumătate:

„Intrați? Eu am intrat data trecută.”

„Intru”, m-am lăsat eu provocată.

M-am avântat vitejeşte în gaura prin care tocmai dispăreau cei doi tineri ingineri, care ne conduseseră prin încâlcitura de galerii.

„Cât mergem aşa?”, am întrebat când încă mai vedeam picioarele tipului din faţa mea.

„Vreo şapte metri. Aveţi grijă la tehaş, că trebuie să vă daţi pe o rână” am mai auzit eu şi ei au dispărut fără urmă.

„Înainte fată, că asta e!” mi-am zis plină de vitejie.

Mă orbea lucirea neagră a rocii aflate la două palme de lampa aprinsă de pe casca mea. Oricum, nu mai puteam să mă întorc. Am ajuns la tehaş, sau mai precis la ce mai rămăsese vizibil din el. În mod normal un tehaş este un profil metalic care seamănă cu şinele de cale ferată, numai că sunt curbate şi prin asamblare formează un cerc cu care se armează galeriile în mină. Tehaşul din faţa ochilor mei avea vreo jumătate de metru. Reţinusem partea cu „dă-te pe o rână”. Am făcut manevra, dar casca cu lampa care strălucea orbindu-mă, îmi aluneca peste ochi şi nu mai ştiam ce să fac. Să mă târăsc pe coate sau să-mi ţin casca pe cap. Simţeam cu disperare că sunt în măruntaiele pământului și că nu trebuie să intru în panică.

Am ajuns în abataj. Un spaţiu ceva mai larg în care puteam sta în picioare. Dar starea de siguranţă relativă mi-a trecut foarte repede. Huila era frumoasă, strălucitoare, încastrată încă în masiv, acolo în străfundurile pământului. Sclipea în fascicolele de lumină ale lămpilor de pe căştile mai multor bărbaţi care se mişcau în jurul meu în întuneric. Eu nu puteam să-i văd, iar ei aveau foarte multe de zis despre doctorii şi „dumnezeii mamilor lor de din ăştia care n-au altceva de făcut”, decât să le măsoare lor tensiunea.

„Să vină doctorul încoa'!”

„Nu poate că e prea gras!”, am scos eu perla din gură şi am primit frontal un val de simpatie încât începusem să mă clatin.

Ei vorbeau continuu, dar sentimentul meu, rămas peste timp, a fost acela că, în felul lor, îmi făceau reverenţe. Abatajul nu mai era o gaură de şobolan, ci un ring imens, o arenă neagră şi strălucitoare, iar eu primeam o medalie pentru că avusesem curajul de a păşi în ea.

La întoarcere, vitejia mea era concretă, palpabilă. Minerii îmi dăduseră siguranţă.

„Noi intrăm şi ieşim zilnic pe aici. Ne legăm de picioare lemnele, plasa şi ce mai trebuie şi intrăm.”

Imitam gesturile omului de dinaintea mea, încercând să fiu precisă în mişcări, concentrată doar asupra lor. Muntele îmi dispăruse din minte. Când am ajuns la tehaş am spus tare, ca să mă audă cât mai mulţi:

„Nici pentru zece mii de lei pe lună n-aş coborî în groapa asta zilnic!”

Zece mii de lei erau bani mulţi şi după legendele care circulau prin Vale, ar fi existat mineri care atingeau uneori, cu prime şi diverse stimulente, această sumă extraordinară. Era doar o legendă.

Nu mi-a fost greu să pactizez cu oameni adâncurilor. Îi iubeam şi îi respectam. Eram fiică de miner, crescusem între ei. În mintea mea îi asociam cu marinarii. Marea lor era mina, adică locul în care se confruntau ei cu Planeta pe care oamenii obişnuiţi o ignoră.