Încercam să dăm zilelor noastre de atunci o nuanţă de roz bombon, continuu. Nu pot spune că reuşeam. Între noi se iveau conflicte mai mari sau mai mici. Se întâmpla destul de des. Fiecare în parte reprezentam câte un imperiu, care utiliza sisteme diplomatice complicate, ca starea de armistiţiu să fie durabilă.

Eu eram structural boemă, aveam o aplecare exagerată spre revendicările de natură feministă şi eram profund revoltată de împărţirea tradiţională a obligaţiilor casnice. N-am reuşit niciodată să stau o oră cu nasul într-o cratiţă şi să spun că-mi face plăcere această îndeletnicire. Mă enervam atât de tare la gândul că ar putea cineva să-mi impună să fac aşa ceva, încât puteam deveni fioroasă.

De pildă, îmi amintesc de o întâmplare, care putea ieși foarte rău. Era înainte ca Felix să transforme scenografia generală a casei noastre. Aveam un frigider vechi, un Fram adus de la Brăila. Era jerpelit, cu emailul cojit. L-am pictat pe el, pe Alfonso, cățelul galben și lățos, o jucărie cumpărată pentru Alin.

Într-o bună zi, Felix a atacat direct.

„Mi-e foame!” a zis.

„Cred că sunt ouă în frigider”, am răspuns şi mi-am continuat treaba liniştită.

Spălam cu migală un munte de vase, mai ales ceşti şi pahare, fiindcă asta se întâmpla în casa noastră „deschisă”. Se strângeau munţi de ceşti şi de pahare, iar eu aveam un cult pentru strălucirea paharelor.

„Fă-mi şi mie un ou” a zis Felix.

M-am enervat brusc şi i-am zis cu cel mai antipatic ton de care dispuneam:

„Fă-ţi, dragă, singur!”

S-a îndreptat hotărât către frigider, i-a deschis energic ușa, pe care zâmbea chipul simpatic al lui Alfonso, a luat un ou în mână şi a insistat, pe un ton poruncitor:

„Fă-mi, te rog, un ou prăjit!”

„Nu îţi fac!”, am zis cu un rânjet de panteră deranjată.

În secunda următoare, oul a vâjâit pe lângă capul meu şi s-a lipit de perete. Apoi a început să se prelingă ușor, foarte aproape de fereastra care dădea, bineînţeles, spre Parâng.

„Ce crezi că faci!?”, am urlat şi m-am repezit cu ghearele, ca nişte lănci, direct la gâtul lui.

Reacţia mea l-a surprins. Mi-a prins mâinile din zborul lor agresiv, mi le-a îndoit la spate imobilizându-mă şi m-a privit cu o seriozitate înspăimântătoare. Scruta enervarea din volutele creierului meu şi o alunga metodic, fărâmă cu fărâmă preluându-mă cu siguranţă, de la o clipă la alta. Zâmbea. Aerul din jurul meu a devenit fluid, elastic, şi am alunecat, ca pe o pârtie abruptă, în îmbrăţişarea lui foarte hotărâtă să pună lucrurile la punct.

„O să facem aşa. O săptămână fac eu totul. Mâncare, curăţenie, spălat vase, totul, totul… şi o săptămână faci tu. E bine?”, a spus el fără să-mi dea drumul din brațe.

Oul prelins lângă fereastra dinspre Parâng a rămas acolo, pictat pe perete, vreme îndelungată. Nu inapetenţa mea clară pentru gătit stârnea între noi stări de conflict. De fapt, găteam cu plăcere şi cu bucurie pentru Felix şi organizam cu entuziasm cine festive sau picnicuri în mijlocul covorului verde, ales special în acest scop.

Tensiunea se aduna, șarpe perfid, rece, alunecos, din altă parte și echilibrul de forţe dintre noi devenea uneori foarte fragil. Felix aduna, aproape zilnic înfrângeri de tot felul, iar mie îmi scăpau uneori de sub control tendinţele dominatoare, tipice pentru orice femeie primitivă care îşi umileşte partenerul instinctiv, dacă îi simte slăbiciunea.

Războiul lui era zilnic. Uneori părea să primească accente hilare, dacă dedesubt nu s-ar fi strâns atâta obidă.

„Profesorul ăla al tău se uită la mine de parcă aş fi o gânganie monstruoasă, pe care simte nevoia să o strivească. Îmi vine să-mi iau câmpii!”, mi-a spus Felix într-o seară.

Îi era greu. Era la seral. Elev. Umilință, dezgust, frustrare. Cu asta trebuia să lupte.

„Dă-l la naiba! E un îngâmfat. Mai bine gândește-te că așa trebuia să fie. Adică să avem profesori de liceu comuni. Așa ne-a fost scris”, am încercat eu să șarjez.

„Aiurea. Tipul încearcă vădit să mă umilească.”

„Dă-l la dracu, n-are sens să te enervezi… Chiar nu merită. O să treacă și asta.”

Dar vorbele mi se înnodau în gât. Știam cât îi era de greu să-și stăpânească repulsia.

Profesorul era într-adevăr un tip sec, distant, neplăcut. Eram o puştoaică de şaisprezece ani și mă jucam, din banca mea de pe rândul de la fereastră, cochetând cu el. Deliberat, metodic. Mă distram probându-mi efectele. Priviri prelungi, tăiate de o sfiiciune simulată, când eram „surprinsă”. Totul bine dozat și convingător. Trebuia să-i intre în cap că mă interesa, că nu reușeam să mă stăpânesc și că încercam să ascund asta, cu naivitate și candoare. Nu-mi plăcea deloc profesorul. Cred că nu învățase niciodată numele elevilor. Erau „tu”, „tu” sau „tu”.

Dădusem din nou într-o zi peste el, din întâmplare.

Refăceam cu Felix trasee din copilăria mea. Părea foarte curios să vadă locuri despre care îi povestisem. Părea avid să-şi însuşească biografia mea. O făcea ca şi cum ar fi recuperat ceva necunoscut, ce exista în el însuşi. Așa am ajuns, într-o zi, la fostul meu liceu. Am intrat în clădire. Era pustie. Am urcat pe scara elevilor până la etajul IV, i-am arătat clasa mea şi clasa lui Tom, am străbătut culoarul întunecos şi am ajuns în dreptul scării pe care o foloseau exclusiv profesorii.

„Ai coborât vreodată pe scara asta?”

„Nu cred”, am răspuns.

„Atunci, hai acum!” a zis şi a început să coboare.

Uşa cancelariei era deschisă şi în cadrul ei a apărut profesorul despre care vorbeam mai sus.

„A fost elevă aici, îşi caută amintirile”, a justificat Felix, prompt, prezenţa noastră.

Profesorul m-a căutat preţ de câteva secunde printre sutele de elevi ce-i trecuseră prin faţa ochilor şi cu o scurtă iluminare a rostit:

„Ligia!”

Am fost măgulită. Trecuse deja un deceniu şi mai bine de când fusesem elevă în acel liceu şi stătusem acolo un singur an. Reacția tipului nu i-a scăpat lui Felix:

„Bă, ăsta te-a plăcut…”

„Da, e posibil. Îmi exersam efectele pe care trebuia, în pauză, să le obțin asupra lui Tom.”

Mă străduiam să-l conving pe Felix să-și ignore condiția de „elev la seral”. Să nu ia lucrurile în tragic. Să se amuze. În fond, cel puțin colegii lui îl iubeau. Îi cucerise, veneau să-l vadă la spectacole şi erau încântaţi dacă accepta să meargă cu ei la bere.

„Habar-n-ai cum îmi vine să-mi iau câmpii și să las, dracului, totul baltă!” spunea el și un zâmbet amar i se pietrifica în colțul gurii.

Știam, dar câteodată mă stăpâneam cu greu să nu-l lezez în plus, întrebându-l: „Cine e de vină?” El îmi simțea gândul, tensiunea creștea, ne certam.

Dar era mai rău de atât. Între timp, doi dintre foştii lui colegi de an de la I.A.T.C. au terminat facultatea şi au venit ca actori la Petroşani. Îl răneau prin legitimitatea cu care patrulau prin teatru, înconjuraţi de temenele directoriale şi colegiale. Îl puneau la colţ, voit sau nu. Noroc că în teatru ultimul cuvânt îl au spectatorii, iar Felix şi-i avea pe ai lui. Şi nu erau puţini. Lupta lui cu sine însuși era foarte grea. Nu se concepea în afara scenei. Urca pe scenă cu devoţiune, cu adoraţie chiar, pentru ca odată ajuns pe scândură, să înceapă să-i curgă prin vene acei stropi de divinitate. Adrenalina scenei creează dependență. Una foarte drastică. Apoi, suferinţa esenţială a actorilor este vanitatea. De aceea mi-e greu să cred că actorii se pot mântui. În mod sigur, cât rămân în teatru, nu. Succesul şi eşecul, în cazul lor, au la origine o substanță comună, iar sufletul le pendulează continuu între bucurie, triumf, îndoială, teamă şi atât de frecvent traumă. Sunt într-adevăr copiii de sărbătoare ai cetăţii, pe care poţi să-i înfometezi, poţi să-i baţi, poţi chiar să-i umileşti, dar nu poţi să le iei scândura de sub picioare că intră într-o moarte progresivă.

Asta i se întâmpla lui Felix. Murea câte un pic în fiecare zi, şi chiar de mai multe ori în aceeaşi zi, iar eu simţeam disperarea cu care el voia să trăiască.

Numai că, nu eram singuri pe lume. Părerea generală despre mine era că-s „deplasată” ţinând morţiş să fiu nevasta lui. În fond, nu-mi aducea decât prejudicii de tot felul. Cam așa gândea mai toată lumea. „Doar pentru că e artist, de asta!?” se minunau ei, ceilalți, de un argument atât de precar, singurul pe care erau în stare să-l formuleze. Mi se sugera, direct sau indirect, că aș avea nevoie de „un bărbat adevărat, cu picioarele pe pământ”. Chiar şi Felix îmi zicea uneori cu năduf:

„Ar fi trebuit să te măriţi cu un inginer, asta e!”

Mă rănea. Mă simțeam pusă la colț și nu găseam motive care să-i îndreptățească o astfel de reacție. Se referea la inginerii mineri printre care îmi duceam eu zilele de cercetător. Erau oameni influenţi, plini de bani. Salariul lui Felix se ducea cadenţat, lună de lună, să plătească prejudiciul grav făcut statului român, pentru că tocise nouă luni de zile mozaicul de pe scările Institutului de teatru. O femeie atrăgătoare care să muncească, să fie prost îmbrăcată şi să nu vrea „banii lor”, era de neconceput. Pe deasupra mai aveam și o profesie exotică. Sociolog. Îi incitam. Târgul era mic, bârfele erau multe.

Valea era adeseori înnegurată. Oamenii se scoteau din încețoșarea ei cum puteau. Cuplurile oficiale erau formale. Majoritatea. Sub minciuna onorabilității era nespus de multă mizerie umană. Femeile sufereau, spălau perdelele și covoarele fără încetare și zugrăveau în fiecare an. Bărbații își făceau cabane la munte și amante. Noi doi eram atipici.

„Sunteți doi slăbănogi. Când faceți dragoste, cred că ies scântei”, mi-a zis o colegă de serviciu.

O doamnă blondă, trecută de 50 de ani, pe care nu-i arăta și nu-i accepta, ținuse morțiș să mă viziteze. A adus o sticlă de vin. Am așezat paharele pe o tavă, direct pe patul din dormitor. Așa a dorit musafira mea. „Sufrageria”, adică livingul, era mobilat doar cu o masă, o dormeză si un melc mare cat tot peretele, desenat cu mină de creion.

„Ce frumos se vede Parângul de pe fereastra voastră! Pfu! Ce mizerie!” a zis ea dând perdeaua la o parte, apoi lăsând-o să cadă la loc.

Se referea la praful de pe pervazul ferestrei.

Nu am înțeles de ce venise în vizită la mine. Nu puteam fi prietene. Lumile noastre erau total diferite. Căuta altceva. N-am avut timp să mă întreb ce anume. Nu mă interesa, deși…

Unuia dintre directorii mei, un Don Juan cu state vechi în urbe, foarte căutat de femei, i se pusese pata pe mine şi mă asfixia cu şarjele lui zilnice. Era brăilean. Am lipici la brăileni, asta e sigur. Venea, cu sau fără motiv, în biroul nostru. Mă hărţuia, iar colegii mei de birou îl secondau. Eram trei la unu. Mă obligau să rămân într-o continuă ofensivă, suficient de golănească ca să-i pot demobiliza prin replici impertinente cu aspect simpatic. Erau glume!

Colegii mei, deh, ca bărbații, mă vindeau pe față şi asta mă înspăimânta puţin. Făceam mult teren. Mă trezeam la chefuri ad-hoc prin sălile de protocol de la o mină sau alta. Unui astfel de chef i-a urmat un adevărat spectacol. Ne întorceam de la Lonea într-un autobuz amărât, o rată prăpădită, aglomerată. Omul, adică directorul, era beat criță. A ţinut morţiş să meargă cu noi trimiţându-şi maşina şi şoferul la plimbare. Ne-am certat tot drumul ca doi chiori, în surdină, dar toată lumea asculta. Oamenii îl cunoşteau cu siguranţă. Fusese directorul minei. Eu mă depărtam punând între noi pasagerii de pe culoarul dintre scaune, el îi dădea la o parte pe rând și mă ajungea din urmă. Am înotat așa, printre oameni, până am ajuns lângă șoferul autobuzului.

„Tu nu vezi în faţa ochilor decât artişti”, m-a apostrofat el în final.

„Care pe deasupra mai sunt şi brăileni” am punctat eu.

Ajunsesem în stația în care, într-o altă viață, mă despărțisem atât de dureros de Tom. Îmi venea să urlu. Bărbatul jalnic care se dădea în spectacol și propria mea vulgaritate îmi dădeau o senzație de vomă.

La scurtă vreme eram cu Felix în singurul bar de „doamne ajută” din centrul oraşului. A avut loc o scenă dură. Noi stăteam cuminţi la o masă. Directorul meu, tocmai din capătul celălalt al barului, a atacat primul, legându-se fără motiv de Felix.

„Ai vreo problemă?”, a șuierat Felix printre dinți și s-a ridicat pe jumătate de la masă.

Celălalt a tăcut chitic. Fără să aibă o constituţie atletică, Felix avea un potenţial agresiv de felină periculoasă.

În barul acela mi-a fost din nou, atât de drag! Am privit cicatricea de pe gâtul lui. Marca urmele unei bătălii din Parcul Monument, din Brăila. Era cu o fată. O fată oarecare pe care abia o cunoscuse. Doi indivizi i-au acostat, zicând:

„Lasă fata şi şterg-o!”

După principiul atacului surpriză, Felix l-a izbit în bărbie pe cel mai apropiat de el şi a urlat la fată:

„Fugi!”

Celălalt a scos cuţitul, ameninţându-l:

„Mă, îţi iau gâtul!”

A reuşit să evite lovitura periculoasă, deviind lama cuţitului cu mâna. În câteva secunde, gâtul şi mâna i-au fost invadate de sânge. A făcut un salt înapoi urlând:

„Mor cu voi de gât, mă!!!!”

Strigătele fetei, care s-a oprit la o distanţă care o punea în siguranţă şi rezistenţa neaşteptată a lui Felix au pus pe fugă agresorii.

„Să fi văzut cum se purta pe urmă, la poliţie, ca o vedetă. Adevărul e că m-a salvat, oprindu-se şi ţipând cât o ţinea gura. Dacă s-ar fi gândit numai la pielea ei şi ar fi rupt-o la fugă, mă făceau ăia terci!” îşi amintea Felix cu duioşie.

Sufrageria noastră a stat, vreme de vreo doi ani, mobilată doar cu dormeza, masa cu patru scaune și melcul desenat cu cărbunele pe toată lungimea peretelui frontal. Într-o bună zi, Felix şi-a mobilizat simţul practic, care, de altfel, nu era punctul lui cel mai tare, şi a mobilat frumos casa. Eu am pictat un perete întreg cu floarea-soarelui. Două imense, așezate în prim plan, pe care puteai să te ascunzi când te simţeai o gâză mică şi amărâtă, şi trei mai mici scufundate progresiv într-un orizont care aluneca prudent către fereastră şi către Parâng. Toată lumea care păşea în casa noastră avea ceva de comentat în legătură cu florile mele. Erau vii. Erau foarte luminoase şi atemporale. Fiecare privea în altă parte.

În micuţul nostru hol, am reprodus la scară o lucrare a lui Vasarelly, ca să te avertizeze că te afli pe un tărâm aparte. Era o frunză verticală, hrănită din negru și alb ce reflecta în antiteză, fascicolele de lumină ale unui soare aflat undeva la nadir.

Cu sau fără mobilă, casa noastră atrăgea multă lume.

«La Hanul Felix», o etichetase Florin Fătulescu în vremea în care a stat la Petroşani. Își făcea stagiatura și a reușit să ridice teatrul minerilor pe culmi de „glorie nesperată”. Nu e nicio exagerare. L-a tras după el, cu un odgon, fiindcă Florin avea teatrul în sânge și transforma tot ce-i pica în mână în spectacol. Ca Edecarii de pe Volga. Nu știu de ce mi-a rămas atât de bine înfipt în minte acest tablou al lui Ilia Repin. Ca un avertisment. Ca o hieroglifă pe care, vreodată, urma să o descifrez. Ulterior, adeseori am simțit că am fost în același timp și corabia și edecarii lui Repin.

Felix atrăgea oamenii ca un magnet, iar ei năvăleau peste noi. De jur împrejurul nostru, multă lume stătea la pândă. Prada era Felix. Întotdeauna pregătit să arunce asupra lumii un hohot de râs, ca să o pună la punct, el plutea deasupra evenimentelor şi strângea în jurul lui o grămadă de oameni, bărbați și femei, de-a valma.

Eu nu voiam să deschid ochii asupra lumii din jurul meu. Nici nu cred că aveam capacitatea de a percepe dimensiunile şi concreteţea ei nudă. Mă străduiam să nu simt greutatea zilelor, praful negru şi înecăcios care plutea în aerul Văii, cerându-mi imperios să zugrăvesc pereţii în fiecare an, şi scenografia dură a minelor de cărbune pe care le colindam, uneori în fiecare zi.

Prin casa noastră se perindau multe femei care nu aveau ce căuta acolo.

Vanitatea mea era bine alimentată de curiozitatea lor scormonitoare şi încărcată de gelozie, iar ele mă căutau ca să se lămurească ce puteam avea eu aşa de deosebit, de unde venea siguranţa mea imprudentă de a le lăsa să se apropie atât de mult de sufletul meu, de iubitul meu și de iubirea pe care o răspândeam de jur împrejur. Pentru ele eram în postura ridicolă de zână închipuită şi oarbă. Le intrigam, iar ele, victorioase, decideau că sunt doar o femeie tâmpită. Lucrurile deveneau, astfel, clare. Femeile îndrăgostite de Felix făceau parte din firescul meu cotidian. Uneori chiar le pansam rănile provocate de interpunerea mea în calea fericirii lor. Eram derutant de generoasă.

Orgoliul era arma mea cea mai ascuţită și sângeroasă. Și savoarea cu care o foloseam atunci când venea vremea. Eram warrior, dar puțină lume întrezărea asta. Chiar și mie îmi era destul de neclar. Doar Felix știa asta. Și o știa cu precizie.

MEZZO FORTE