Ne aniversam visele

Ne aniversam visele căutând pretexte în orice***.

Inventasem o metodă de a ne apăra citadela de la etajul şapte, pe care am păstrat-o apoi pentru totdeauna. Făceam o mare sărbătoare din fiecare fărâmă de speranţă, din fiecare strop care promitea să ne deschidă un drum, chiar dacă bietului nostru drum sărbătorit abia i se întrezărea începutul. Îl tratam ca pe un fapt împlinit.

Mizeriile Văii Jiului ne asaltau, cu încăpăţânare zilnică, puterea de a rezista fizic şi psihic. Îmi asumasem rolul de a fi un fel de totem înfipt în existenţa lui Felix. Anihilam toate vrăjmăşiile ce se abăteau asupra lui, întărind casa noastră cu o aură de nepătruns. Aşa stăteau lucrurile după părerea mea, iar Felix îmi întreținea această convingere. Se prăbuşea în braţele mele ca un tigru cu săgeţi otrăvite înfipte în blana lui lucioasă, iar eu îl purificam cu apele cele mai adânci ale minţii mele, din care el revenea întremat, pisicindu-se şi mărturisindu-se în felul lui:

„Eşti o apă ameţitoare care mă sperie puţin, dar e și singura care mă linişteşte. Ce m-aş face fără tine?”

„Sunt Dragon de apă” răspundeam cu cel mai desăvârşit și sincer orgoliu, iar el adăuga, aproape întotdeauna:

„Să nu mă minţi niciodată, Ligia!”

Mă apăra cu străşnicie de orice bărbat care se apropia de mine. Dacă păream cât de cât interesată de vreunul, pur şi simplu dispărea ca prin farmec din preajma mea. Mă testa îndelung, cu migală de artizan, şi dacă ceva suna alarmant pentru el, spulbera acel ceva prin argumente care nu lăsau drept de replică.

Mă apăra și de toate femeile care curgeau prin viața lui. Le anula povestindu-mi cu lux de amănunte aşa zisele provocări pe care tocmai le contracarase. Era modul în care se convingea singur că nu mă minte. Şi nici nu mă minţea.

„Sunt adevăruri care nu există”, îmi explica.

Era convingător și, implicit, eram de acord cu el. Și mai ales, nu puneam întrebările la care nu mi-ar fi plăcut să mi se răspundă. „Pipiţele” lui Felix dăinuiseră mereu în cele patru zări. Corăbiile sau corăbioarele cu care piratau cerurile Parângului meu, deveneau uneori ceva mai îndrăzneţe. Cea dintâi care sunase la uşa mea îşi spunea Mona. Nu-mi amintesc prea bine cum arăta. Eram foarte ocupată să fac ordine în casă, să ud zdravăn feriga, să plantez flori prin vaze, să pregătesc bunătăţile alese cu grijă şi să aşez în context estetic inevitabila sticlă de Havana Club. Îmi plăcea romul cubanez şi eram maestră în a prepara daiquiri. Îl aşteptam pe Felix, care se întorcea dintr-un turneu prin Moldova, prilej cu care se abătuse pe la Brăila să-şi vadă mama şi, desigur, Dunărea.

Mona mi-a motivat că venise să se angajeze la teatru, şi că avea, de la nu ştiu cine, adresa lui Felix, care ar fi trebuit să o ajute. Era din Galaţi. Îşi cerea milioane de scuze că a îndrăznit să sune la uşa noastră, dar nu ştia unde să se ducă până urma să plece înapoi, de unde venise, că la teatru nici pomeneală să se poată angaja… Fusese indusă în eroare, ce mai, o încâlceală totală pe care nu aveam timp să o ascult. Emilia, prietena şi vecina mea de palier cu care împărţeam maşina mea de spălat, adică o plimbam de la una la alta de-a lungul holului, o privea pe Mona, cu o sprânceană arcuită fin ca un semn de întrebare, ce voia să semnifice: „Cu asta ce e aici?” O aşezasem în vârful patului ca să nu mă deranjeze, iar ea părea scufundată în lecturarea sonetelor lui Shakespeare şi în oftaturi de ţi se rupea inima. I-am răspuns Emiliei ridicând din umeri şi mi-am văzut de treabă, pentru că se apropia ora în care mă duceam să-l aştept pe Felix la gară.

Era un ritual bine stabilit. Ne aşteptam unul pe altul la gară. Cu o singură excepţie. Nu-mi permiteam să fac asta când trenul sosea la miezul nopţii. Oraşul, după o anumită oră nu prea mai era sigur. Ne plăcea să trecem peste pasarela austeră, înnegrită de fumul locomotivelor cu aburi de odinioară şi să regăsim, undeva în mijlocul acelui orăşel atât de romantic prin banalitatea şi modestia lui, feriga noastră şi vastele încăperi cu ferestrele larg deschise către muntele sub care se ţesea greutatea întâlnirilor noastre.

Mona, după ce a lăsat deoparte pe „bătrânul Will, pe care îl iubea mai mult decât orice pe lume”, studia cu atenţie o fotografie a lui Felix, vorbindu-mi despre recentul ei iubit care îi spusese cât e de specială. O încurajase să ia viaţa în piept, pentru că meritau amândouă, adică ea şi viaţa, să nu fie precupeţit nici un efort pentru atingerea idealurilor…

I-am oprit peroraţiile, am săltat-o de o aripă, i-am pus în braţe sonetele lui Shakespeare, că se plânsese că nu ştia ce să facă cu ea însăşi pe lungul drum al întoarcerii în neantul din care venise plină de speranţe deşarte (!) şi am ajuns la gară, tocmai când sosea trenul din care a coborât Felix.

„Ea e Mona”, i-am prezentat-o.

Felix avea gesturi lungi şi încordate. Privirea lui a ţintuit-o pe femeie, acolo pe îngustul peron dintre două şine de cale ferată, făcând-o una cu pământul. Am văzut-o cum devenise o mulţime de pietricele cenuşii pierdute printre traversele uleioase care susţineau şinele de fier şi trenul de deasupra lor.

Felix m-a prins de umeri, m-a sărutat pe păr şi a zis:

„Hai acasă!”

A doua zi mi-a îndrugat o minciună cusută cu aţă strident de albă şi toată întâmplarea a pălit, de parcă ar fi fost o pâclă subţire de ceaţă rătăcită. Doar Emilia a punctat ferm:

„Păcat de carte, eu nu i-aş fi dat-o!”

Eram, pe rând, frumoasă, urâtă, inteligentă sau măcar deşteaptă și, după părerea ceva mai generală, total lipsită de simţul realităţii. Construiam castele de toate dimensiunile, la fiecare colţ de stradă. Le dăruiam în dreapta şi în stânga, pe alese, cu o bună credinţă care mă turna direct în tiparele prostiei. „Revino cu picioarele pe pământ”, îmi spuneau cei care mi se declarau prieteni. Ceilalţi zâmbeau subtil în colţul gurii, schimbând între ei priviri cu semnificaţie clară: „Las-o în durerea ei!”

N-aş fi recunoscut în ruptul capului că eram un munte de vanitate, că îmi plăceau propriile mele povești și că nu aveam de gând să-mi părăsesc, vreodată, propriile mele iluzii. Am făcut bine. Confirmarea a venit peste ani, atunci când am fost aspru pusă la punct de o întâmplare care a devenit pentru mine exemplară.

Într-una din zilele acelea, în care mă credeam totuna cu zările cele mai adânci şi profunde cu putinţă, dorind eu să mă explic poetic lumii, am aşternut pe o hârtie, următoarea aberaţie:

nu înţeleg oamenii Antarcticii

şi nici încăpăţânarea lor stelară

asta nu mă împiedică să scriu versuri

în metrul unui poet contemporan

cu sigure complexe sexuale

care predă la Universitate

o sensibilitate aleasă şi aridă...

După multă, multă vreme, a venit o zi pe care am petrecut-o în preajma poetului contemporan. O zi întreagă. Mergeam la Ţebea împreună. La un moment dat, m-a privit lung, cercetându-mă, şi a zis: «Aveţi un chip atât de plăcut. Ferice de soţul dumneavoastră că se poate odihni privindu-vă în fiecare seară.» Îmi doream să mă înghită pământul. M-am ascuns, cât am putut de repede printre urmașii lui Avram Iancu, adunați cu miile în jurul gorunului de pe vremuri. Am văzut în treacăt cimentul pus în scorbura lui ca să-l țină la verticală. Aveam senzația că am în stomac o bucată din substanța aia cenușie. Nimeni, până atunci, nu-mi spusese ceva atât de delicat, atât de frumos.

Dar să revenim. Am început să scriu o piesă de teatru. Felix a fost încântat şi m-a susţinut cu entuziasm. Am reuşit să o termin, chiar am ajuns cu ea la redacţia de teatru din Televiziunea Română, am vorbit cu o doamnă foarte cunoscută pe atunci în lumea teatrului, deşi acum mă chinui să-mi amintesc numele ei. Asta e soarta vedetelor, fie ele mari sau mici. După o vreme dispar în ceaţă. Doamna respectivă m-a primit cu o amabilitate direct proporţională cu frumosul buchet de flori, obligatoriu de altfel, pe care i l-am pus pe birou. „Este interesant textul dumneavoastră”, m-a asigurat ea şi apoi mi-a explicat cu răbdare că poate mai trebuie schimbat câte ceva, vorba lui Caragiale „prin punctele esenţiale”, că se cereau texte clare, în care să fie evidenţiată „lupta dintre bine şi... mai bine”. În concluzie, să aştept cu încredere, că o să mă contacteze. Eu am aşteptat plină de încredere, iar piesa mea de teatru s-a rătăcit în pântecele unui sertar al redacţiei de teatru din marea şi unica televiziune a vremii. Un sertar la fel de obligatoriu, ca și buchetul meu de flori. Apoi, m-am întors să fumez meditativ, lângă geamul ridat cu poteci lungi de praf şi să admir Parângul. Îmi trecuse cheful să devin dramaturg. După o vreme, Felix m-a întrebat:

„Pot să folosesc eu personajele tale?”

Am răspuns, da, iar el s-a apucat de scris. Astfel, Erika a apărut în casa noastră. Felix a cumpărat-o de la un bătrân care stătea aproape de Judecătorie, pe străduţa ce urcă de-a lungul Maleii. Practic, îi fusese dăruită, bătrânul voind, mai degrabă, să scape de ea. Maşinile de scris erau înregistrate la securitate și era foarte grav să deţii clandestin o maşină de scris.

A fost instalată pe o măsuţă specială, lângă fereastră, la capătul lanului de floarea soarelui de pe perete, așa încât Felix să poată vedea Parângul în întregime. De atunci, dimineţile noastre începeau cu clinchetul pe care Erika îl scotea când mai cobora cu un rând, înghiţind paginile de hârtie, una după alta.

Ne întrebam cât de repede vor fi securiștii interesați de ea, mai ales că Marius, care se angajase la teatrul din Reşiţa, în primul turneu în Iugoslavia reușise să fugă la Paris.