Scrisul a devenit pentru Felix...

Scrisul a devenit pentru Felix supapa prin care își descărca energiile. Vulcanul care clocotea în străfundurile lui, părea să se liniștească prin fiecare revărsare de lavă transformată în cuvinte, apoi în rânduri aliniate cu grijă de Erika, pagină după pagină.

Mă trezeam în mirosul cafelei pe care Felix mi-o făcea special dimineața și păcănitul catifelat al tastelor Erikăi. Mă ridicam din pat, mă adânceam în fotoliul meu de sub floarea soarelui şi aşteptam.

„Vrei să-ţi citesc?”, mă întreba Felix.

„Nu vezi că asta aștept?”

Timpul, lumea, „funcţionarii dramatici”, cum îi numea Felix pe unii din colegii săi, îmbătrâniţi uneori prea devreme de praful de cărbune care nu ierta nici scena teatrului, minerii mei, prietenii şi duşmanii care bătătoreau zilnic covorul nostru verde, totul, absolut totul aluneca peste balconul nostru de la etajul şapte. Doar nopţile de dragoste prelungite până în zori, puteau concura cu acele dimineţi.

„Sunteţi un cuplu aberant!”, a zis Adrian, care a apărut în casa noastră într-o după amiază şi a rămas până când am părăsit-o și noi, atunci când am plecat la București.

Adrian îmi era prieten. Am avut tot timpul sentimentul că se interpunea între mine şi tot ce îmi putea face rău. A preluat pe cont propriu lupta cu acea parte rea din Felix, care părea să mă nege și să mă transforme în ceva cuminte și complementar personalității lui, ceva pus deoparte și păstrat acolo în siguranță, fiindcă „dădea bine în peisaj”. Poate că Adrian o făcea dintr-un reflex masculin de cuceritor, că asta era el, însă mie mi s-a părut că îmi sărea în ajutor. Jocul tensionat dintre mine și Felix era vizibil pentru toată lumea. Eu mă încăpăţânam să rămân o stâncă deasupra oricărui flux care amenința să mă înece, în timp ce Felix etala o superficialitate debordantă, părând să nu pună preţ pe nimeni şi pe nimic. Despre mine, el le spunea femeilor care roiau în jurul lui: „Ea e nevastă-mea, de ea nu vă atingeți!”

Pe Adrian îl intriga orbirea mea. Sigur, o considera lipsită de noimă, dar nu discutam niciodată despre asta. Mă proteja cu o afecţiune prevenitoare. „Eu o iubesc pe Ligia”, spunea declarativ iubitelor lui, pe care le plimba pe sub florile galbene de pe peretele salonului meu, devenit imens fiindcă se întregea cu dealurile şi cu Parângul însuşi. Când venise pentru prima data în casa noastră era însoţit de o femeie „liană”, acel gen de femei care au un obiectiv unic. Să se încolăcească în jurul unui bărbat sufocându-l, anihilându-l. Acţionează cu precizie, metodic. Se aștern la picioarele victimei cu o umilinţă înşelătoare, ca să-i amorţească orice vigilenţă. E de ajuns o clipă de slăbiciune şi „liana” l-a imobilizat, copleşindu-i gleznele, genunchii și braţele, încătușându-l. Adeseori nu-și pot lua în stăpânire victimele, decât declanşându-le compasiunea şi sfârşesc, fără greș, prin a le culpabiliza. Există și „liane” de gen masculin, dar să te păzească Domnul să întâlnești un astfel de bărbat.

La început, mi s-a părut arogant.

„Eu nu cred în iubire. Iubirea nu există. Incitaţie, pasiune vremelnică, poţi să-i zici cum vrei. Între un bărbat și o femeie, noţiunea de iubire nu are conţinut. ”

Au fost zile și seri prelungi în care Adrian mi-a stat alături, Felix fiind dus de meandrele lui prin zări obscure, adică nu ştiam unde e şi ce face. Încerca să mă învețe să joc șah, ne uitam împreună la meciuri de fotbal sau stăteam de vorbă.

Din afară, totul putea fi privit altfel. O fată foarte frumoasă care se îndrăgostise de Adrian, mi-a aruncat în față surplusul ei de gelozie răzbunătoare: „Minţi. Eşti o mincinoasă! Voi nu sunteţi doar simpli prieteni. Aşa ceva nu există!” a urlat ea la mine și ochii ei frumoși revărsau râuri de flăcări. Și totuși exista.

Dar iubita lui Adrian avea dreptate. Nu eram prieteni, ci altceva. Îi simțeam prezența într-un mod ciudat. Semăna a chimism, dar era cu siguranță altceva. Un fel de reamintire a unei istorii îndelungate, pe care o parcursesem împreună, ceva foarte asemănător cu întâlnirea sosiei tale. Un fel de magnetism antagonic, fiindcă propria ta sosie te atrage, dar nu ca să o iei în brațe, ci pentru că vrei să o anihilezi. Ca în celebrul serial The Highlander, unde protagoniștii își simt unul altuia prezența de la distanță și întâlnirea lor este o confruntare din care scapă cu capul pe umeri doar unul singur. Părea că fuseserăm prinși în aceeași fantă de timp, dar nu ne doream lupta. Dacă am fi făcut-o, în mod firesc, unul ar fi fost învingător și celălalt învins. Ori, asta nu ne era de trebuință, nici mie, nici lui. S-a stabilit între noi un tip de înţelegere care îl intriga pe Felix, deşi se străduia să o ignore. Dar Adrian nu dorea să-l învingă pe Felix prin mine, ci mai degrabă, sa-l bată la șah. Îi prindea dimineața jucând șah și urlând unul la altul.

„Adrian face mare caz din faptul că nu e însurat. Așa cucerește el femeile” spunea Felix, conform obiceiului lui de a-mi povesti cu umor despre „succesele” asupra publicului feminin din turneele lor de aiurea.

„Da! Și le spun la toate că tu ai o nevastă mişto!” era replica lui Adrian.

Trecea de la o femeie la alta. Mi le aducea uneori ca să le calmez. Încercam să le conving să nu sară peste cal în aspiraţiile lor de a pune mâna pe el. Ele mă priveau ciudat. Șarja lui repetată, precum că el se însoară numai cu mine, după ce divorţează Felix, ar fi trebuit să mă pună pe gânduri. Dacă aş fi fost puţin mai vigilentă, ar fi trebuit să înțeleg că nu era neapărat măgulitoare, ci mai degrabă ironică. Clara, cea mai bună prietenă a mea, a fost singura femeie cu care Adrian a dorit să se însoare. A făcut-o, apoi a părăsit-o și pe ea, dar asta e altă poveste.

Un lucru, însă, este sigur. Timp de aproape un deceniu, Adrian a echilibrat raportul de forțe dintre mine și Felix și asta mi-a fost de un real folos. Mi-amintesc de o zi cu totul specială. Am urcat pe Parâng. Trebuia să fie o escapadă fără pretenţii. Să urcăm cu telescaunul, plutind pe deasupra pădurii, să bem o vodcă la capăt de drum, ca să ne identificăm cât mai profund cu natura înconjurătoare și cam atât. Ne-a venit ideea de a urca pe Parângul Mic. Pe mine mă obseda. Copil fiind, îl privisem aproape în fiecare dimineaţă şi seară, visasem cu ochii deschiși cai înaripaţi cu care zburam spre vârful lui conic și îmi tot apărea într-un coșmar, mereu același. Visam că urc spre vârful muntelui și de fiecare dată mă înghițea pădurea de la poalele lui. O pădure căreia nu-i dădeam de cap, în care mă rătăceam printre brazi zgrunţuroşi şi ameninţători, până mă trezeam lac de sudoare.

Felix nu credea că e o idee bună să înoți prin zăpadă. Nu vedea nimic distractiv în asta. Eu am insistat. Privită de jos, panta părea destul de lină și îi argumentam că puteam să facem pauze câte doream, că nu ne grăbea nimeni şi că ne puteam întoarce din drum în fiecare clipă. Adrian a fost de partea mea. Am pornit să urcăm muntele. Soarele strălucea contopindu-se cu zăpada, cerul era profund, un fel de ocean albastru oglindind munții în străfundurile lui. Dacă n-ar fi fost zăpadă, urcuşul ar fi fost uşor şi agreabil. Dar zăpada era încă mare și destul de moale ca să-ţi scufunde un picior după celălalt şi să te oblige la un efort consistent pentru a le readuce la suprafaţă. Într-adevăr, nu era chiar atât de distractiv. Am avut un moment de ezitare.

„Toată copilăria am visat că urcam muntele ăsta și nu reușeam să ajung în vârf” am spus cu regret.

„Atunci urcăm, chiar dacă te trag după mine pe toată creasta” a zis Adrian, m-a prins de mână și nu mi-a mai dat drumul până am ajuns în vârf.

Felix urca în zig-zag. A rămas mult în urma noastră şi a făcut o adevărată criză de furie. Urla! Că-i intră zăpada în cizme, că suntem nişte imbecili care urcă pe munte în „pantofi” de oraş, că-i stricăm tot cheful etc. Eram mai mulți, adică nu doar noi trei, dar de ceilalţi îmi amintesc vag. Sigur, Persida era cu noi. Ea devenise, fără să bag de seamă, o umbră permanentă care mă pândea necontenit dintr-un ungher. Atunci, în mintea mea s-a păstrat doar palma caldă a lui Adrian, criza de furie a lui Felix şi faptul că în ziua aceea mi s-a îndeplinit un vis. Eram, în sfârşit, în vârful muntelui unde visasem toată copilăria să mă aflu. Povestisem adeseori despre el asemănându-l cu Fuji-Yama, fiindcă așa-l văzusem ani în șir de la o fereastră aşezată undeva în pântecele unui bloc înnegrit de funingine. Eram foarte fericită şi am avut de ce. De atunci nu am mai visat că urcam spre vârful muntelui și că mă înghițea, de fiecare dată, pădurea de la poalele lui.