Vidul poate anula orice urmă concretă a Universului

Felix era pe punctul de a pune capăt periplului său prin liceu. Întoarcerea la Institutul de teatru părea aproape şi aşteptam cu înfrigurare ca lucrurile să se aşeze în normalitate. În cea cuvenită şi așteptată de toată lumea.

Ne făceam iluzii. Felix era condamnat. Cu multe precauţii m-a anunţat că a fost convocat la camera X din sediul Miliţiei, adică la Securitate. Am avut un atac de panică. A fost la fel ca în seara în care blocul și bucătăria mea de la etajul șapte au început să se clatine. Și nu se mai oprea. Am rămas cu ochii înțepeniți în lumina becului din tavan și un val de spaimă m-a străbătut din tălpi până-n creștetul capului. Anihilare, asta era, anihilare! E tot ce mai gândea creierul meu. Ştiam că vor ajunge într-o zi la noi. Că nu ne vor lăsa de capul nostru. Şi totuşi, groaza în faţa faptului împlinit m-a paralizat.

„Îmi pare rău că sunt nevoit să-ţi spun, dar trebuie să fii pregătită. Dă-i dracului, a spus cu voce surdă. O să mă descurc eu cu ei. Nu sunt decât o instituţie ca oricare alta. Vor să mă ţină în mână, atâta tot.”

Felix mi-a cuprins obrajii cu palmele, așa cum obișnuia să facă atunci când mă simțea pierdută cu firea, mi-a ridicat capul ce-mi alunecase înfigându-mi bărbia în piept și a privit direct în adâncul panicii mele.

„M-au luat la prelucrat. Vrei, desigur, să termini liceul, să te întorci la facultate, nu-i așa? Aşa a zis şi Şeful, să fi recuperat pentru teatru... Nu ai intenţia să fugi ca prietenul tău, nu?... Cine e clovnul din piesa aia pe care ai trimis-o la Târgu Mureş?...”

Îmi era atât de teamă, că n-am fost capabilă să văd dacă şi el se temea. Nici să înțeleg prea bine ce-mi spune. Dar se temea, în mod clar. În mine, teama s-a cuibărit în fiecare celulă, până la ultima şi a stat bine conservată acolo timp de douăzeci de ani. Am învăţat să convieţuiesc cu ea şi să o tratez ca pe un chist, căruia nu aveam ce să-i fac. Doar să-l ignor, socotindu-l benign, să caut puterea cu care să uit de metastazele pe care și le țesea prin creierul meu.

Încetul cu încetul, văl după văl, cădeau din faţa ochilor mei. Vedeam altfel oamenii care ne colindau casa şi diversele întâmplări mărunte din jurul meu. Ca de pildă, cea în care un prieten blond şi fermecător, care bântuia prin casa noastră, l-a rugat pe Felix să-i scrie la maşină o adeverinţă banală, iar Felix i-a înşiruit în partea de jos a paginii toate caracterele de care dispunea Erika lui. „Na, să ai şi majusculele şi semnele de punctuaţie!” şi între timp râdea în hohote. Pe vremurile acelea, mașinile de scris erau interzise. Erika era o mașină de scris clandestină.

După câteva săptămâni, m-am întors de la serviciu mai devreme. L-am găsit pe Felix așezat pe covor cu magnetofonul în față. Se chinuia să descifreze nişte mormăituri, dând turaţii diferite benzii de magnetofon.

„L-am înregistrat pe tipul de la securitate!”

Era vorba despre ofiţerul de la Securitate care se ocupa de Felix. Locuia pe aceeaşi scară cu noi.

„Tu chiar ești nebun de legat!” am zis, prăbușindu-mă în fotoliu meu de lângă ușă.

„Din păcate, n-a ieşit nimic, n-am avut timp să fac ca lumea aranjamentul. Tipul s-a invitat pe la mine.

Era foarte trist că nu reuşise.

„Măi, ţie nu ţi-e frică? Tu nu poţi să te potoleşti? Dacă se prindea tipul? Cum naiba ai făcut?”

Mi-a explicat că a băgat magnetofonul în dulap şi l-a învelit cu haine să nu i se audă motorul, iar microfonul l-a ascuns sub fotoliu.

„Da, eşti nebun de legat! La ce ți-ar fi folosit?!”

„Aş fi avut o probă că tipii mă șantajează... Ar fi fost teribil dacă reuşeam. Am condus aşa de bine discuţia! Mare păcat!”

Aşa era Felix. Plonja cu candoare direct în neant.

După câteva săptămâni, Felix era lămurit:

„M-am prins ce vor. Pentru ăștia ești o cantitate neglijabilă până nu miști în front, dar dacă ai ceva bube în cap sau faci pe deșteptul, te pun să le scrii hârtioare ca să-ți faci propriul dosar și să-ți piară cheful să evadezi vreodată din lagărul socialist. Eu sunt repartizat la capitolul – să nu miște în front –, fiindcă m-a grațiat Ceaușescu și Marius Petrache a fugit la Paris. Dar nu o să joc după regulile lor. De altfel, le-am spus: dacă aflu ca s-a pus o bombă la o gură de mină, o să vin eu singur să vă anunț. Nu mă puneți să vă spun cine cu cine se mai culcă prin târg sau cine spune bancuri cu Ceaușescu.”

De altfel, după greva minerilor din '77, în Valea Jiului s-a practicat „decimarea”, cum îi spuneam noi mai în glumă, mai în serios. Unu din zece dintre „prietenii” care se abăteau prin casa noastră era în „misiune”. Nu era deloc greu să-i depistezi. Felix a refuzat să le facă jocul și asta l-a costat. Nu-mi pot aminti deznădejdea în care s-a prăbuşit după ce Bibanu, marele actor, l-a spulberat cu un gest simplu.

„N-am vrut să-l reprimesc pe golanul ăla în Institut” – așa ar fi spus, când a fost întrebat de ce l-a picat pe Felix la examenul de actorie.

„Dă-o dracu’ de actorie! O să faci regie de film!” spuneam eu, mai mult în gând decât cu voce tare.

Vidul era fără margini şi contrar oricărei teorii, avea densitatea unei stânci care te-a prins sub ea, strivindu-te. Când însă, în anul următor, fenomenul s-a repetat, lucrurile au început să devină evidente. Mi-au trebuit trei ani să-l conving să renunţe la ideea de a se mai întoarce la Institutul de teatru.

„Nu te mai vor, e clar!”

Marius Petrache, la Paris, jubila. Dreptatea fusese de partea lui. El apreciase corect tipul de morală comunistă, care nu-ţi dă dreptul la nicio reabilitare. Atunci mi-am blestemat slăbiciunea de a-l fi trimis pe Felix la Petroşani. Vrusese să meargă la Reşiţa, iar eu m-am opus. Ar fi putut fi la Paris. I s-ar fi potrivit de minune acel oraş pe care n-a apucat să-l vadă niciodată.