În jurul lui Felix ...

În jurul lui Felix se clădea un zid care nu-i lăsa nici măcar aer suficient ca să respire.

„Băieţii au devenit nervoşi, după câte se pare, mi-a zis Felix în cele din urmă. Ce ne facem Ligioara? Crezi că rezişti?”

Se temea pentru mine. Groapa, gaura neagră ca un hău al nopții nesfârșite în care trăiam a ieșit la vedere cu toată hidoșenia ei. Vitejiile și eroismele erau ale generațiilor născute înaintea noastră. Cine face paradă de eroism pe tema asta, în mod sigur nu a prezentat vreun interes semnificativ pentru „sistem”. În caz contrar, nu i-ar fi scăpat ușor din gheare.

„O să scrii, asta nu te poate opri nimeni să faci. Până la urmă, tot răul spre bine! Dacă erai un student cuminte, la locul lui, cu bacalaureatul în regulă şi la vremea potrivită, erai azi actor, probabil tot la Petroşani. Nu vezi câte talente ilustre trec prin teatrul ăsta amărât? Mai mult ca sigur că nu-ţi venea ideea să scrii. Nu ai fi avut timp şi ar fi fost păcat, fiindcă eşti bun.”

S-a apucat cu înverşunare să scrie. A terminat Cutia cu maimuţe, o satiră amară despre tiranie, lașitate și delațiune, despre captivitatea într-un univers ciclic, care bate pasul pe loc. Nu era însă mulţumit. În construcţia piesei lipsea ceva. Refăcea scene întregi, mi le citea şi se enerva dacă simţea în reacţia mea vreo ezitare. A abandonat-o o vreme şi s-a apucat să scrie la romanul Domino. Scene din viața și dragostea unui vagabond. Subiectul era legătura lui cu Erika. Discuta cu ea despre Etica lui Spinoza. Dar revenea la piesă. Munca lui era titanică. Rescria pagini întregi ca apoi să le rupă cu furie. Într-o seară, am pus mâna pe chitară și i-am zis:

„Uite cum văd eu lucrurile. Acum piesa asta sună aşa... și ar trebui să sune cam așa!”, i-am exemplificat eu la chitară.

„Da, domnule!”, a zis Felix şi problema s-a rezolvat.

Era foarte fericit şi povestea tuturor cum am cântat eu la chitară piesa lui de teatru.

Eram conştienţi că piesele lui Felix nu aveau şanse să vadă luminile rampei pe vreo scenă comunistă. În anul 1983, prin celebra Conferinţă de la Mangalia, ghilotina cenzurii s-a întins de-a lungul şi de-a latul ţării. Cu toate astea, el își trimitea piesele de teatru peste tot.

Când Mihail Gorbaciov a venit la putere în Rusia şi se vorbea despre perestroika lui ca despre o adevărată minune, de pe tastele Erikăi a început să curgă un text încântător despre anularea celor două ideologii mondiale tranşante.

„Lumea nu poate fi împărţită în negru şi alb!” a decretat Felix şi a scris dintr-o suflare Comedia nebunilor, numind-o din prudenţă Şahu-i şah şi se respectă.

„Asta o să se joace sigur! E o piesă pacifistă!” se încuraja el.

A primit confirmări importante de la regizori, pentru fiecare dintre piesele lui de teatru. Cea mai avansată discuţie a avut-o cu Teatrul din Târgul Mureş. Kincses Elemer se arătase interesat să monteze una din piese, dar în final, de la secretarul literar a primit următorul text: „Vă felicit pentru calitatea piesei Dv. Din păcate, nu putem pune în scenă nicio piesă de debut.” Nu-mi amintesc despre care din ele era vorba, pentru că el le trimisese pe toate trei.

Si Dinu Săraru a promis că i se va citi Cutia cu maimuțe la Teatrul Foarte Mic, unde se făceau lecturi cu public, pentru promovarea dramaturgiei originale.

Ultima lovitură, pe care Felix a primit-o direct în moalele capului, a fost „un dar de Crăciun”. Fără nicio explicaţie, în ultimele zile ale lui decembrie, 1984, (an pe care l-am asociat întotdeauna cu romanul „1984” al lui George Orwell), a fost dat afară din teatru.

În acel sfârşit de an, aşteptam cu febrilitate sărbătorile. Chiar afişasem, cu o săptămână înainte de Crăciun, pe toată lungimea bibliotecii, un fel de banner pe care scrisesem cu cioburi din globuleţe colorate: „Sărbători fericite!”.

A fost exact pe dos. N-am mai avut puterea de a reacţiona în vreun fel. Muşata Mucenic şi Mugur, care rămăseseră de sărbători la noi au preluat o parte din lovitura seacă şi îndesată, venind cu soluţia: „Vii la Bucureşti. Acolo o să te descurci altfel!” Muşata regiza un spectacol la Teatrul din Petroşani, iar Mugur semna scenografia.

Felix a plecat la Bucureşti. O vreme a încercat să facă pe muncitorul la o uzină care producea vâscoză. Soluţia păruse salvatoare, deşi mai degrabă era de-a dreptul tragică. Hotărâsem, eu cu Muşata, că nu îl putem lăsa în ghearele duşmanilor lui din Petroșani, pentru că întotdeauna s-au găsit destui oameni care-l să-l urască pe Felix cu sau fără motiv.

Apoi, mai scăpa puţin de vigilenţa otrăvitoare a „băieţilor cu ochi albaştri”. Bucureştiul era cam mare, chiar şi pentru ei. Se pare însă că s-au enervat puţin. La un sfârşit de săptămână, când Felix a putut veni acasă, ne-am trezit cu un sectorist la uşă. Ne-a legitimat pe amândoi şi m-a amendat scurt cu o mie de lei, o sumă imensă, pentru că soţul meu, adică Felix, care avea domiciliul la Brăila, locuia ilegal la mine!

A fost prima dată când am dat o declaraţie la poliţie. Nu pot spune despre mine că am stăpânire de sine. Dacă mă încolţeşti, devin agresivă şi imprudentă. Când m-a întrebat miliţianul ce profesie am, am rânjit: „Sociolog, dacă ştiţi ce e aia!” Miliţianul s-a făcut stacojiu la faţă, iar un coleg de-al lui, de la o masă apropiată m-a apostrofat: „Hai, că nu suntem nici noi chiar aşa de inculţi!”

N-am plătit amenda. Am făcut frumuşel o contestaţie. O judecătoare, care părea destul de tânără chiar și sub faldurile robei în care era înveşmântată, după ce m-a certat că pusesem mâna pe „bară”, a întrebat în surdină grefiera: „Cine e deşteptul ăsta de miliţian?” Apoi mi s-a adresat cu o voce din care nu lipsea amuzamentul:

„Voi sunteţi căsătoriţi legal?”

„Da” am zis, luând distanţa cuvenită faţă de „bară”.

„Fă o copie după certificatul de căsătorie şi pune-o în dosar.”

Asta a fost tot. O vreme, de câte ori treceam pe lângă Judecătorie, şi o făceam zilnic, o zgură înecăcioasă îmi stăruia în gâtlej.

Separarea noastră a durat mai bine de un an. Un an greu şi ciudat în care fiecare s-a putut proiecta în afara celuilalt, a putut să-şi găsească argumentele pro şi contra, şi-a putut dezvolta în voie orgoliile şi tot eşafodajul de nevoi „afectogene” de vreun fel sau altul.

Pentru mine, Alin devenise sarcina principală. Simţeam că mi se sfâşie inima când vedeam Parângul încătuşat de nori şi ştiam că acolo, sub nori, printre nămeţi de zăpadă, îl exilase Felix pe copilul meu. Decizia o luase după primele trei săptămâni ce se scurseseră de la debutul vieţii de şcolar a copilului meu.

„Îl dăm la şcoala de schi. Trebuie să iasă din el un bărbat nu o fetiţă fleşcăită” mi-a replicat, atunci când i-am spus că nu mă simt în stare să-mi las copilul singur printre străini, că mă gândesc cu groază că urcă singur cu telescaunul, că urmează să stea luni de zile în creierii munţilor, unde bântuie urşii şi lupii, şi unde, un singur pas greşit te poate scufunda în zăpadă de câţiva metri.

„Aiureli de femeie cu obsesia drobului de sare! Între binele tău de azi şi binele de mâine al fiului meu nu încape discuţie. O şcoală de schi e o şansă pe care puţini o au, nu realizezi?! O să te obişnuieşti!” m-a apostrofat Felix.

Da. M-am obişnuit să trăiesc cu sufletul la gură, cu o spaimă secundă la fiecare bătaie o inimii şi cu imaginea copilului, atunci când îl întrebasem cum se descurcă singur acolo sus. Stăteam amândoi lângă geamul din sala de mese a Şcolii Sportive de la cota 2000 şi priveam pârtia de afară strălucind sub fâşii gălbui de lumină. „Bine, dar rămâi şi tu cu mine”– mi-a răspuns copilul cu o seriozitate gravă, fără să mă privească.

Nimeni n-a putut să înţeleagă cum de am acceptat aşa ceva. Nici măcar eu. Când l-am înscris pe Alin în clasa întâi, am ales, bineînţeles, şcoala cea mai bună şi învăţătoarea cea mai renumită. După numai câteva zile, când în caietul copilului liniuţele nu tocmai perfecte fuseseră tăiate cu un „zet” mare, roșu şi în mod evident enervat, m-am îngrijorat cu adevărat. Luasem din curiozitate cartea de aritmetică şi îl provocasem pe Alin. În joacă, l-am pus să rezolve diverse exerciţii şi în mai puţin de o oră ajunsesem la sfârşitul aritmeticii.

„E uşor Ligioara” m-a asigurat copilul.

Pe o tăbliţă mică, o jucărie simpatică pe care o ţinea în permanenţă pe biroul lui, trecea, ore în şir, un „x” şi un „y” de o parte şi de alta a semnului „egal”, preocupat de ideea că trecerea prin „0” putea pune egalitate între oricare dintre cifrele îndeobşte cunoscute. Dan, care era matematician, l-a urmărit cu amuzament şi l-a încurajat: „Faci tu un artificiu de calcul care nu e prea corect matematic, dar e bine că îţi pui probleme de acest gen. Bravo!”

„Ce-i cu tăietura asta?” – l-am întrebat pe Alin, iar el, ca şi cum ar fi săvârşit o crimă majoră, mi-a zis:

„Mi le-a tăiat doamna şi a zis să fac încă o pagină de liniuţe”.

Le făcuse copilul, dar erau mult mai „apocaliptice” decât cele tăiate cu roşu de pe pagina anterioară. Viitorul mi se înfăţişa în culori sumbre. Nu o puteam răzbi pe mult prea severa şi pedanta învăţătoare şi nu aveam cum să lupt cu liniuţele lui Alin. Nu se îndreptau și pace. Știam că debutul şcolar marchează un copil pentru totdeauna și că puterea educatorilor, mai ales a celor renumiți, fie ei învăţători sau profesori, este mult mai mare decât suntem dispuşi să o recunoaştem și nu e întotdeauna pozitivă. Îmi stăruia în minte faptul că Mara, prietena mea din copilărie, devenise sub ochii mei victima profesorului nostru de matematică. Povestea ei a devenit exemplară pentru mine. Noi două stătusem în aceeaşi bancă din clasa întâi. Mama n-o plăcea pe Mara, sau mai degrabă n-o plăcea pe mama ei. „E plină de ifose de cucoană”, zicea mama „Dacă ar fi nevoită să tragă de fiecare bănuţ, n-ar mai sta toată ziulica la coafor”, adăuga ea cu năduf. În clasa a şaptea a venit să locuiască cu noi Nuți, verișoara mea. „Tu va trebui să stai cu verişoara ta în bancă”, a hotărât mama, iar eu, cu o zi înainte de începerea şcolii, mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la uşa Marei ca să-i aduc la cunoştinţă noutatea. Am repetat ca un papagal ceea ce-mi spusese mama, fără să îndrăznesc să trec dincolo de prag. Mara m-a ascultat ţinând uşa pe jumătate deschisă. Am rugat-o să nu se supere. „Înțeleg”, a spus simplu. Îmi amintesc, însă, că ochii i s-au îngustat puţin în timp ce închidea ușa. Nu mă invitase să intru în casă. Prietenia noastră se sfârșea brusc. O parte din creditul de care mă bucuram eu, monstru chitit să aibă „zece” pe linie, se răsfrânsese în mintea profesorilor şi asupra Marei. Era o elevă bună. S-a mutat în bancă, pe rândul de la fereastră, cu o fată mai mare cu un an ca noi, o repetentă. Avea doar 14 ani Mara, dar femeia frumoasă care avea să devină se conturase cu precizie, în ciuda volănaşelor albe şi totdeauna apretate ale şorţuleţului ei de şcolăriţă. Profesorul de matematică pedepsea cu un sadism total gratuit femeia viitoare ce se întrezărea de sub volănaşele albe. O făcea din instinct masculin perfid, răuvoitor. „Da, asta am simţit şi eu” mi-a confirmat Mara, peste timp. „Chiar a dat cu mine de pământ. De altfel, tipul mi-a mărturisit, după ani, în timp ce întâmplător ne oglindeam amândoi în geamul vitrinei unui magazin, că-i pare rău că n-a putut pune mâna pe mine!”. „Eşti tâmpită, eşti proastă! Te iei după colega ta de bancă”, îi spunea profesorul, iar copila, care doar cu doi ani în urmă fusese o elevă bună, s-a închis în sine şi a început să-i facă pe plac. Regresul a fost fulgerător. Mara punea ochii în pământ şi tăcea cu încăpăţânare când era nedreptățită. Treptat, parcă prin contagiune, mai toți profesorii au început să o trateze la fel.

După ce l-am cunoscut pe Vasile, învăţătorul lui Alin, căruia i-am spus ulterior „bădiţa Vasile”, fiindcă părea desprins din amintirile lui Ion Creangă, hotărârea de a-mi trimite copilul în Parâng mi s-a bună. Trebuia să-l scot din mâna unei învăţătoare despre care aflasem, destul de repede, că făcea parte din categoria „la pomul lăudat” și fusesem asigurată că ierarhia valorică pe care o decidea în cazul copiilor ce-i intrau pe mână era destul de rigidă, formală și chiar interesată.

Apoi, două lucruri mi-au făcut să-mi apăr decizia în fața contestărilor de genul: „Ai fost o mamă criminală!” Mai întâi, sentimentul de mândrie. Eram cu Felix în telescaun, la sfârşitul primei săptămâni petrecute de Alin în vârful muntelui. Pe ultimul tronson înainte de a ajunge la cota 2000, priveam, pentru prima dată cu atenţie, pârtia şerpuită de dedesubt şi mă întrebam cu voce tare când ajungi să schiezi pe ea.

„După o săptămână”, mi-a răspuns Felix.

„Vrei să spui că Alin al meu coboară pe râpa asta?”

„Da, coboară!”

Ne-am dat jos din telescaun şi tocmai venea spre noi, pe schiuri, copilul meu. Nu-mi venea să cred.

„Da, el e”, m-a asigurat Felix care supraveghease „în direct” procesul de adaptare a lui Alin la noua lui viaţă.

Am pornit împreună către cabană şi, ca orice mamă, am vrut să car eu în spinare schiurile lui Alin.

„Ce faci Aline! Pune mâna pe schiuri!”, a tunat în spatele nostru o admonestare aspră.

Alin s-a executat fără murmur, iar eu am rămas fără replică. Era antrenoarea lui, o femeie delicat alcătuită fizic, brunetă, minionă, dar vulcanică şi de o sinceritate care te putea pune în dificultate. Juja o chema şi fusese campioană naţională la schi. Aveam să constat că, fiul meu, care răcea şi făcea roşu în gât din te miri ce, rezista cu brio gerurilor din Parâng. Copilul meu se călea.

„Cum ştii tu, copiliţă, cum să te îmbraci dimineaţa, când ieşi pe pârtie?”

„Păi, vine Juja dimineaţa, ne deschide geamul şi scoatem mâna afară să vedem dacă e frig sau cald.”

Celălalt lucru care mă liniştise, a fost certitudinea că noul învăţător era într-adevăr bun. Alin, după patru ani mi-a confirmat că nu greşisem.

„Vasile ne dădea notele pe merit.”

Da, „bădiţa Vasile”, a fost o alegere bună. Puncta corect performanţa copiilor, le crea siguranţă de sine, îi învăţa să se autoevalueze şi asta se pare că a contat foarte mult, peste timp, pentru Alin.