Pentru Felix, lucrurile stăteau altfel. El fusese anulat, șters din propria lui existență.***

„Hai să să-ţi arăt cum răsare luna de după Parâng. Îţi promit o lună plină cât roata carului!”, am hotărât eu într-o seară.

Mă apucasem de astronomie mai demult, fiindcă mi se păruse absurd să priveşti cerul şi să nu recunoşti măcar constelaţiile principale.

„Ştii tu că va fi lună plină?, m-a întrebat Felix.

„Ştiu.”

„Şi zici că astă seară îmi dai luna de pe cer?”

„În zece minute răsare şi ţi-e dedicată exclusiv. Vezi, luna e dincolo de munte. O să urce spre noi dintr-o clipă în alta”am spus eu.

Ne-am aşezat cuminţi în balcon. Coama Parângului era luminată de un firicel de lumină. Au trecut zece minute, cincisprezece, douăzeci… După o jumătate de oră nu se întâmplase încă nimic. Doar geana de lumină din spatele muntelui era ceva mai accentuată. De lună nici pomeneală. Felix tăcea privind fix coama muntelui. Era atât de încordat că am simţit cum mă cuprinde spaima. Dacă greşisem?

„Mă duc până la baie. Să nu pleci că luna are obiceiul să ţâşnească pe cer dintr-o dată. Întârzie puţin că urcă mai greu pe coastele muntelui. ”

Am luat anuarul astronomic şi m-am ascuns cu el în baie. Nu putusem greşi, pentru că verificasem de mai multe ori ora răsăritului. De ce nu mai apărea luna? Răspunsul era simplu. Pentru că ora publicată în anuar era cea a Observatorului Astronomic de la Bucureşti, iar noi eram pe alt meridian. Am mobilizat toate cunoştinţele mele fizico-matematice şi am recalculat diferenţa de timp în care luna trebuia să ajungă la noi. Până am revenit pe balcon, cerul de deasupra Parângului îşi schimbase culoarea.

„Uite-o că răsare!”, a zis Felix cu uşurare.

I-am explicat povestea cu meridianele.

Căzut în sine, acolo, pe un balcon la etajul șapte, Felix crezuse, pentru câteva momente, că şi Luna refuza să răsară pentru că o aştepta el…

PRESTO