În vara anului 1985, scrisorile deveniseră din nou o necesitate

Trebuia să mă asigur că nu se întrerupsese comunicarea mea cu Felix, trebuia să văd pe unde mă situam eu în mintea şi în sufletul lui. Prin viu grai era aproape imposibil să mai comunicăm coerent. Oricât de ascunsă ar fi o minciună, când o aşterni pe hârtie ea iese la iveală fără să bagi de seamă. Apoi, îmi dădeam timp să amân deciziile ferme. Dacă chiar urma să pierd partida, trebuia ca asta să nu se întâmple în chip stupid.

În ultimul an, cel în care stătuse la București, Felix se depărtase. Scrisoarea acelei femei, pe mâna căreia se dăduse Felix cu o inconştienţă demnă de aplauze furtunoase, îşi făcuse efectul. Ea îl revendica într-o totală dezordine de idei. Ba îi cerea înapoi banii cu care i-o reparase pe Erika, ba îl ameninţa cu securitatea şi cu copilul pe care îl purta în pântecele ei și toate astea mi le spusese mie, la telefon, mai puțin despre sarcina ei.

Am aflat, după mulţi ani, de la un prieten comun, că Felix devenise pentru ea, un fel de capăt de pod, unde ea pusese o barieră între ea şi lumea „masculină” care o amăgise şi o dezamăgise, totodată. Desigur, ar fi fost și mai rănită să afle că superba cruciuliţă de aur pe care i-o dăruise, sau doar i-o împrumutase lui Felix, el mi-o dăduse mie. I-am cerut-o și el mi-a dat-o. În fond, cum ar fi putut să mă refuze și ce mi-ar fi putut explica. Dar, probabil, că ceea ce a scos-o din fire, avea o altă motivație.

Între timp, Felix devenise un „Pigmalion” în toată regula și „construise” examenul de admitere la Institutul de Teatru al unei fete pe care a însoţit-o la Bucureşti. Nu fusese nici prima și nici ultima lui realizare în acest sens, iar „idila” dintre ei a fost una în toată regula. Felix nici măcar nu o ascunsese, după principiul că cea mai bună ascunzătoare e la vedere. Erau adevărate miracole la mijloc, altfel cum? Fata mi-a povestit cu lux de amănunte cum a purtat în chip de broşă, la proba a doua, de improvizație, un fluture mare de noapte pe care îl culesese Felix din iarbă și i-l pusese pe piept. Ea făcuse preaplinul acelui an tulbure (1985). Întoarsă de la Bucureşti în cea mai deplină glorie, cu drumul spre cariera de actriţă asigurat, ea dădea cu tifla foştilor ei colegi din teatru. Era îndeaproape secondată de o prietenă ceva mai în vârstă, care, practicând în mod curent lipsa de prejudecăţi, o îmboldea pe fată, făcând din ea o armă a atacului ei personal care ne viza pe mine și pe Felix. O făcea, așa, de amorul artei și pentru că o incita „prostia mea” de a mă crede infailibilă în ceea ce-l privea pe Felix. De fapt se formase un „trio” foarte decis să se amuze pe seama mea, iar toate cele trei femei îl voiau pe Felix. Încinsesem o coridă de toată frumuseţea. Eu eram, după părerea lor, taurul care trebuia să sfârşească în arenă, înecat în propriu-i sânge.

După o noapte, în care „artiştii”, adică Felix şi recenta lui iubită se înregistraseră recitând versurile mele pe muzica lui Vangelis, am zis: Stop! Gata cu mascarada, şi i-am cerut lui Felix să-şi definească în scris gândurile şi sentimentele. Pentru fată, special, am afişat la vedere, celebra sintagmă de la „Trei Baloane”, scrisă tot cu roşu: „Te iubesc, sălbatic țigan blond!”

Cu toate astea, ea şi-a încercat puterile cu mine, pe front deschis. Către sfârşitul verii, mi-a făcut o vizită. Se vedea că are textul pregătit dinainte.

„Îl iubesc pe Felix” şi-a început ea discursul.

„Da? Mi se pare firesc. Şi eu îl iubesc. O să-ţi prindă bine chestia asta, acolo la Bucureşti, că te va ţine departe, măcar o vreme, de sentimentalisme ieftine. Chiar e bine să ai un termen de comparaţie, că tentaţiile vor fi multe!” am răspuns, constatând că pe dinăuntru meu, obrăznicia fetei nu înregistra nicio urmă de surpriză.

Mă răzbunasem, în felul meu, pe toată gaşca asta desuetă, în care îl integrasem la un moment dat şi pe Felix. Eram oarecum mulţumită. Fusesem invitaţi, cu mic cu mare, la ziua proaspetei actrițe. La o adică, sunt capabilă să scot la iveală talentul actoricesc dezarmant cu care am fost înzestrată nativ. Am făcut praf şi pulbere toată petrecerea. Am fost expansivă, nepăsătoare, arogantă. Asta l-a panicat pe Felix şi i-am absorbit întreaga atenţie, fără să-l mai slăbesc din strânsoare pe tot parcursul serii. Am cerut fetei, fără drept de replică, să-mi dea fustița şi tricoul cu care fusese îmbrăcată la examen. Cele de la monolog, când, de fapt, se decisese sorta ei de viitoare actriță. Am mizat clar pe diferenţa fizică dintre noi. Eram aproape cu un cap mai înaltă decât ea, mânile mele prelungi ştiau să taie aerul în felii şi să ţi-l azvârle cu scârbă direct peste ochii. Am dansat desculţă, amestecând sângele meu greco-ruso-ţigănesc cu tot aerul dimprejur. Mai întâi cu Felix, apoi singură, pentru că şi el s-a retras pe margine ca să mă privească. În fond pentru el dansam.

„Ei, cum a fost? Ţi-a plăcut cum am dansat?” l-am întrebat când am ajuns acasă.

„Ai produs o isterie generală. Eşti chiar nemiloasă când îţi propui.”

„Păi, de cine vorbeşti?”

„De toate trei… Au făcut pe rând crize de nervi.”

Da, asta îmi dorisem.