Prima scrisoare. M-am gândit mult dacă să încep seria mea de scrisori scriindu-ți cu mâna sau cu Erika

Prima scrisoare

„M-am gândit mult dacă să încep seria mea de scrisori scriindu-ți cu mâna sau cu Erika. Am optat pentru Erika… Face parte din mine. E o prelungire, o extensie a gândului meu, a mâinilor mele…

Draga mea,

Fundamental şi adevărat rămâne doar faptul că te iubesc, te-am iubit şi te voi iubi întotdeauna. N-am altă şansă. Şi nicio scăpare. Sunt închis în cercul ăsta şi orice posibilitate de evadare este exclusă... Dincolo de marginile lui nu e nimic, sau sunt doar nimicuri. Am descoperit că cercul în care exist nu e o închisoare, diametrul lui fiind aşa de mare, încât nu voi avea timp să-l parcurg niciodată. Atunci ce să mai caut dincolo?

Nu vreau să cad în metateorii despre ce eşti tu pentru mine. EŞTI, de la a fi... E uşor să găsesc o sută de femei pentru care eu să fiu cercul despre care-ţi vorbeam mai înainte, dar imposibil să mai găsesc una măcar, care să-mi ofere ceva din spaţiul şi aerul pe care-l respir cu tine...

Am recitit ce-am scris. Retorică şi ditiramb ieftin! Nu-i aşa deloc! Şterge tot şi păstrează doar atât: te iubesc! Care cercuri, ce diametre, ce spaţii...! Nimic din toate astea.

Când adorm şi mă trezesc lac de transpiraţie, din motive pe care nu le ştiu, şi te regăsesc în pat lângă mine, aşa de tare mă topesc de drag, că-mi vine să mă mângâi singur de fericire că eşti acolo, liniştită, caldă, respirând vag şi visând cai verzi pe pereţi sau Iisuşi cu boabe de fasole în mână... şi când neliniştile mele capătă un contur material, ştiu că eşti cu mine, că pot întinde mâna răpindu-te somnului şi izolării tale de tot şi de toate, luându-te cu mine... Nu numai tu mergi cu mine, Ligia, ci şi eu cu tine... N-am reuşit încă să te conving de asta definitiv, am mai făcut şi tâmpenii care mi-au anulat creditul pe care mi l-ai dat, dar credinţa mea în tot ce fac a fost întotdeauna generată şi de ideea că pentru tine şi pentru Alin trebuie să construiesc castele frumoase în care vom locui împreună. Tu ai înţeles, şi iar ai înţeles... că oricât de îndepărtate sunt castelele mele, ele există şi sunt foarte adevărate.

Azi dimineaţă, m-am trezit fericit. Ştii cât de important a fost pentru mine? Nu ştii... Am vrut să te trezesc şi să facem iarăşi dragoste şi dacă nu mă gândeam că te-am culcat pentru acelaşi motiv la trei dimineaţa, te trezeam... Aşa că te-am iubit doar cu gândul şi ţi-am vegheat un timp somnul... Erai liniştită. Frumoasă şi liniştită... Te-am luat de mână, ai tresărit şi ţi-ai încleştat o secundă mâna de a mea... Doar o secundă, după care te-ai destins iarăşi... Probabil că degetele tale le-au recunoscut pe ale mele şi s-au liniştit recunoscându-se acasă. Ai oftat uşor şi te-ai întors la visele tale. Ce visai oare atât de frumos de ţi se înnobilaseră trăsăturile, luminate parcă de o lumină albastră, neapărat albastră şi transparentă! Ţi-am păzit visul azi noapte, Lee, şi eram puternic şi mare în postura de păzitor de vise. Îmi era groază că atunci, exact în acel moment, s-ar fi putut să ai un coşmar, dar m-am liniştit imediat pentru că prea erai frumoasă, nobilă şi liniştită, deasupra visului, dominându-l tu pe el, nu el pe tine...

Te iubesc, Felix”

Cu toţii, aliniaţi unul lângă altul, căutăm comoara ascunsă în nisipul unei insule, dintr-o carte frumos legată între două coperţi pe care sunt desenaţi, întotdeauna cu mult har, nişte piraţi care ne ascund sufletul de noi înşine. Vrem hărţi precise până la comoară, deși adeseori ştim că păşim zilnic peste firicelele de nisip care o ascund privirilor noastre, evident, doar ca să sporim suspansul.

Îl iubeam atât de mult pe bărbatul acesta, încât, nicio certitudine, oricare ar fi fost sorgintea ei, nu îmi era îndeajuns.

*„