Mai ciudat decât toate ciudățeniile lumii, este sufletul meu

Mai ciudat decât toate ciudăţeniile lumii, este sufletul meu neomenesc şi viciat de toate orgoliile, de toate vanităţile concepute şi neconcepute. E sufletul cu care te iubesc şi cu care aş vrea să te suprim, ca să văd cât este de trist dincolo de tine.*

Simt iarba crescând în sufletul meu, întruchipare a speranţei că suntem, că suntem, că suntem... şi mă apasă, cu milioane de atmosfere, vara plină ascunzând printre frunze contorsionatele drumuri din mintea mea.

Ce minunată este câmpia ta cu drumuri niciodată ascunse, coborând totdeauna din cer!

Că te iubesc devine un lucru neesenţial pe lângă nevoia cosmică de a ne duce împreună să întregim un Dumnezeu. Cel mai limpede şi mai puternic.

Îmi ard măruntaiele ca o lavă furibundă, mult prea pregătită pentru explozie. E ca o naştere dureroasă, când pântecul chinuit, pentru că pruncul se aşează de-a curmezişul, urlă nesigur că se va mai linişti vreodată. Şi-n chinul acesta cumplit, tu-mi ceri soluţii omeneşti, raţionale! Dar, însăşi raţiunea este şarpele acela de lavă incandescentă, otrăvită de atâtea „minerale” topite în ea.

Dacă nu ne apărăm timpul şi spaţiul de ceilalți, ne va copleşi lipsa de SENS, şi atunci, nu va mai fi posibil nimic, chiar dacă vei reuşi să făureşti un castel uriaş, recunoscut de toată lumea ca fiind cel mai pur şi strălucitor diamant. Mie mi-e teamă de lucruri ireversibile, ţie nu. Eu încerc să mă desprind de lume pentru a o putea izola la nevoie, tu vrei să o cucereşti. N-ar fi nimic rău în asta, dacă nu ne-am absolutiza fiecare drumul lui, cu atâta încăpăţânare.

Mi-e sufletul atât de dureros și greu, când dai şanse „lumii” împotriva noastră!

Nu ştiu dacă tot ce spun este iubire. L.”

A doua scrisoare

*„Mi-e greu. Tare greu...!