Lumea asta cârpită cu petece pestrițe și zdrențăroase de oameni, mă obosește...

Lumea asta cârpită cu petece pestriţe şi zdrenţăroase de oameni, mă oboseşte... Îmi lipesc ochii mei verzi de ea şi vreau să mă bucur... Uneori reuşesc, dar mă întunec iarăşi, pentru că ajung inevitabil la întrebarea stupidă: La ce bun? Unde sunt eu, cel de demult, vesel şi de un optimism inconştient, care visa cât e ziua de mare cai verzi pe pereţi şi era gata mereu să aniverseze un vis?*

Mă adun într-o privire, sau într-o mângâiere şi mă dărui ţie. Atunci totul este OK. De m-aş uita acolo, în aceea mângâiere sau în aceea privire, toată viaţa, ce bine ar fi! M-aş rătăci printre visele tale cu Iisuşi şi, poate aşa, nu te-aş mai supăra cu nimicurile mele...

M-am plimbat un sfert de oră printre oameni şi, ciudat, deşi te lăsasem dormind acasă, te căutam printre ei pe stradă. Mi se părea normal să apari de undeva, de după un copac sau de după o floare, să mă prinzi de mână şi să-mi spui: «Hai acasă, iubitule!»

Mi-e greu! Mi-e greu, pe dracu! Cum o să-mi fie greu!

De ce? De ce, când ştiu că toate sunt deşertăciune, să-mi fie greu! Încerc să-mi fac o proiecţie a mea în viitor fără tine şi abia atunci reuşesc să înţeleg la adevărata lui valoare acest cuvânt – greu! Mă lamentez punându-mi mâna în cap cu nostalgia adolescentului care visează mângâierile iubitei, când e puţin trist, şi atât.

E BINE, E BUCURIE să-ţi scriu... EŞTI DEŞTEAPTĂ! SUNT FERICIT! TE IUBESC! TE IUBESC! TE IUBESC! TE IUBESC! TE IUBESC!

TE IUBESC! felix.”

Dacă neliniștea lui Felix avea contur material, a mea era de aur curat. Valuri de furie şi de revoltă se prelingeau pe pereţii catedralei mele. Îi poleiam din nou, cu încăpățânare, și nu-mi puteam stăpâni revolta în faţa impietăţii ce putea avea toate justificările din lume, mai puțin pe aceea de a se fi produs.

În virtutea resorturilor lui interioare, Felix era convins că e în firea lucrurilor să fie liber. Valorile cu care crescuse în oraşul lui de pe malul Dunării pendulau cu multă ușurință între ceea ce numeau alții permis sau nepermis. Înghiţeau o întreagă câmpie toropită de soare vara şi bântuită de crivăţ iarna. Nu conta prea mult cum vedeau ceilalți lucrurile. Dunărea ștergea mereu urmele lipsite de importanță. Ea era regina, ea era proba supremă. Dacă reușeai să o treci înot de pe un mal pe celălalt, primeai certificatul de bună purtare. Asta conta. Apa ei aducea vapoarele în port.

Vapoarele, marinarii, târfele, liderii periferiilor, contrabanda, de-a valma cu aristocrații cu sânge mai mult sau mai puțin albastru erau doar niște ingrediente care se dizolvau în dialectica subtilă a zonelor libere, greu de ținut sub control, dar cât de productive când reușeai să le domini!

Felix cădea din reflex în jocul cu propriile lui limite. Tensiunile din adâncul lui semănau cu cele dintr-o stea care luptă împotriva propriei sale implozii. Avea milioane de motive să devină o gaură neagră, prăbuşită definitiv în sine însăşi, dar și altele, la fel de numeroase, pentru a se trezi dimineaţa devreme doar ca să se bucure și să întâmpine Soarele.

A treia scrisoare

*„